„Bună ziua! Sunt de la ziar. Pe domnu primar îl caut. Da, știe. Eu sunt. Am vorbit înainte. Păi, mi-a spus să vin astăzi. Alaltăieri, la telefon. Pentru un interviu.” Permanentul în fața căruia raportez scopul și durata vizitei, are o vârstă incertă: 90 pe 100 sau 95 pe 110. Mă privește de sus în jos, deși eu sunt cea care stă în picioare încercând să-i frâng privirile de cerber cu un zâmbet și să-i răspund cât mai corespunzător la întrebările ce vin una după alta de dincolo de biroul de lemn masiv.
”Câți ani am? … a, ba da, sigur că știu câți ani am. Da, majoră.” Majoră, căreia i s-a dat alcool de când i-au dat dinții- Nurofen baby în ’80 în Pănade, se face OM când crește mare- mai mare, e responsabilă de toate chestiile- de care e considerată iresponsabilă și se teme ca de dracu de viermi, mirosuri neidentificate, întrebări personale și coafor.
”Poftim? A, nu, nu-s măritată. Nu mi-o venit rândul.” Râd la glumele mele.
”Cum? Singură? Unde? Aici? A, da, sunt singură.” Și surdă.
”Dumneavoastră?” Și inconștientă.
Cerberul se ridică. Mă feresc din calea lui și din instinct pun mâna la ochi. Mi-e rău. Destul cum să văd că intră pe o ușă laterală. Nu bate. O închide după ea. Înainte să cad pe un scaun de lângă ușa pe care am intrat, apuc să disting dincolo unul de lemn vopsit în alb, în fața unui birou la fel de masiv ca al cerberului. Mă uit în jur după o găleată cu vopsea rămasă deschisă sau un tub de diluant. Ceva greu îmi taie respirația. Nu identific de unde vine, ca să mă mut mai încolo.
”Domnu primar vă primește acuma.” Zâmbește! Cerberul cu permanent îmi zâmbește întors pe scaunul atotputernic, pe locul de veci, din spatele biroului de lemn masiv. Toți ai lui cei patru dinți din față și un canin argintiu mă susțin în efortul de a mă ridica și a purcede în sanctuarul domnului primar.
O mână întinsă, păroasă, neagră mă strânge tare și îmi împinge scaunul să șed. Nenorocita aia de găleată sau diluant. Nu pot respira! Ușa se închide în spatele meu și aud și cheia în broască. ?!… Aud diminutive. Domnișorică frumoasă… Permanent căștile în urechi dăunează. Ce fetiță drăguțică foc… Și surdă. Care șade pe un scaun alb.
”Cum? A, nu, mulțumesc. Sunt bine. Mulțumesc că m-ați primit.”
”Știți, după cum am vorbit la telefon, am venit să facem un interviu. Apreciez că nu mi-ați cerut întrebările în avans. Se practică.”
”La Sibiu am terminat școala. Da, din Pănade mă trag. Nu știu cu cine seamăn. Presupun că din amândoi am câte ceva.”
”Ă, domnu primar, după cum v-am explicat și la telefon, vreau să discutăm despre fondurile… ”
”Am avut în facultate. Un băiat din Mediaș. Inginer.”
”Agronom? Frumoasă meserie. Dar ați ajuns primar.”
”Mulțumesc că v-ați făcut timp să mă primiți. Știu că sunteți ocupat și tot timpul pe la județ. Tocmai, cred că trebuie să informăm oamenii din zonă unde se duc banii și ce se face cu ei.
”Nu, nu m-am măritat. Am timp. Doriți să începem?”
”Sunt cam serioasă? … Nu știu, domn primar. Poftim? Nu, nu ne-am despărțit urât, pur și simplu s-a terminat.”
”Dacă doriți să începem…”
”Mama? Da, cred că e frumoasă. Și tata era. Ă, mulțumesc, nu știu exact cu cine seamăn.”
”Am reportofon, o să-mi iau și notițe. Scriu repede.”
”Mulțumesc, dar nu beau cafea.”
”Nu, serios.”
”Am alte vicii, dar cafeaua nu e unul dintre ele.”
”Legat de proiectul cu alimentarea cu apă a comunei și a satelor din jur…”
”Domn primar, nu beau. Nu contează cum e făcută, pur și simplu nu-mi place.”
Mâna păroasă, neagră se ridică, descuie ușa. Nu sunt surdă! Dă comanda, în timp ce se reazemă tare pe umărul meu drept, împingându-mă mai adânc în scaun.
”Domn primar, nu-i nevoie. Eu nu…” Dau să mă ridic, să-mi fac simțită prezența. Dar sunt la grădiniță, apostrofată că nu-s cuminte, că-s prea serioasă, că nu mă joc frumos, că nu fac ce face lumea, că nu știu să râd, s-o iau și eu mai ușor, să mă relaxez, să mă distrez puțin că mi-e vârsta.
Cerberul lasă cafelele pe birou.
Mă plesnește mirosul greu din nou. Îl estompează ușor cel de cafea, așa că-mi bag nasul în ceașcă să-l respir.
La grădiniță continuă lecția de bună purtare: mi se spune să șed frumos pe scaun și mi se aduc laude că sunt cuminte și îmi beau cafeluța- pe care o inhalez cu spor, că sunt frumușică foc, că voi ajunge departe fiindcă sunt o fetiță cuminte. Diminutivele îmi inundă timpanul care se zbate pentru a găsi echilibrul, aer, o ușă, un geam. Dau să mă ridic. Genunchii trădează primii. Mai inhalez niște cafea proaspătă și mă ridic. Mâna păroasă îmi cuprinde umărul drept. Nu mă mai împinge jos pe scaun. Mă ajută să mă ridic și mă ia în brațe. O respirație grea, direct în nări îmi taie orice speranță și îmi obturează inhalatorul cu cofeină. Dulceața acră din ”frumușico” și ”scumpete mică” mă plesnește înainte să cad moale.
Geamurile duble, de un alb decojit sunt murdare de praf și de la sutele de ploi ce le-au lovit. Deschise! Oja roșie de la mijlociul și arătătorul de la stânga e ciobită. Cu niște foi A4 goale îmi face vânt. Cei patru dinți din față și un canin argintiu întreabă dacă s-a trezit prințesa. Prințesa simte mirosul greu venind de la fața cu dinți galbeni și canin argintiu. Întinsă pe spate pe cele două scaune puse sub geam, se ridică după ce cu greutate își mută capul, să tragă încă o dată cu nesaț aerul de afară. Pe verticală în birou nici un semn de mâna păroasă și neagră. E prin baie sau pe teren. Ușa cu cheia în broască e deschisă.

După câțiva ani, prințesa va trece prin fața unui coafor de unde o clientă radiind va ieși cu un păr cârlionți, tăindu-i fața. Și respirația. Și genunchii. Va leșina acolo, pe trotuar ziua în amiaza mare, nu înainte ca memoria involuntară să-i reproducă ultimele cuvinte auzite într-o zi toridă de vară, într-un birou al unei primării rurale, pe vremea când activa ca jurnalist în câmpul muncii:
”Măricica, două cafele!”