Cu două săptămâni înainte am sesizat că mă doare gâtul, că ceva mă înțeapă și cu toată horcăiala mea, nu vrea să iasă afară. M-am tratat ca de obicei: ceaiuri, câte un Decasept când îmi aduc aminte și multă ignoranță.
A urmat torticolis, o menghină ce-mi ține mușchii gâtului în niște poziții nefirești și extrem de dureroase pe care trebuie să le tratez cu…căldură. Fularul înfășurat de două ori în jurul gâtului a devenit modă la final de an 2014. Mai am și o ploșcă din cauciuc în care torn apă fierbinte ce funcționează ca un termos și pe care mi-o balansez cumva pe gâtul sucit, când sunt acasă, la serviciu nu îndrăznesc să o duc. Sunt o arătare cu gâtul întors ce se mișcă numai din trunchi și icnește din când în când, o ploșcă balansată pe un gât înfofolit în fular e ceea ce îmi lipsește pentru a fi quasi modo.
Apoi s-a terminat zumba, pe anul 2014. Cică ”pauza de sărbători”, adică sevraj cu depresie, liber la îndopat, matricid imaginar, fobia facerii pomului și dieta alcoolului etilic. A plecat și doctorul. E o ea. Mă trata prin cuvinte. Mi-a lăsat la plecare vorbe de duh, niște filme de vizionat și o cutie de ciocolată. Nu mi-a fost greu să închid ochii și să-mi zic: ”run, Forest, run!”. Dar în buletin mă cheamă Maria, așa că n-am fost în stare de nici un ”run”.
Un alt simptom s-a manifestat când ajunsă acasă, m-a întâmpinat de câteva ori o voce răsunătoare, ce s-ar vrea dulce, caldă, rumenă, căreia personal i-aș vârî câteva lămâi pe gât și care-mi zgîrîie calota glaciară din străfundul capului: Ștefan Hrușcă. Gândurile odată strunite, s-au organizat prezentându-mi epifania anului 2014, locația unui tărâm temut de mulți, locuit de și mai mulți: pământul, denumirea literară a iadului.
Următorul simptom mi l-am cauzat singură, cu mâna și piciorul meu: Penny și Lidl. Gura cere, capul plătește. Îmi trebuiau niște mere, niște morcovi, că sfeclă am din grădină, pastă de dinți, cremă neagră de papuci, bețigașe, absorbante, portocale, kiwi, praf de copt, ciocolată de menaj. Mi-am calculat orele în care să mă duc ca să evit întâlnirea cu triburile cotropitoare, flămânde în această perioadă de orice produs pe care scrie ”ofertă”, ”reducere”, ”Sărbători fericite!”, seara pe la șapte când burduhanele lor sunt pline și satisfacute de mărimea sacoșei ce plesnește la mânere, în care au vârît tot ce nu le este de trebuință pentru sfârșitul lumii.
Urmarea a fost dramatică. Atunci când moșul m-a întrebat ce-mi doresc de Crăciun, am uitat de cenzură, de faptul că e surd sau că întrebarea era retorică și ignorând șirul de dorințe neîndeplinite de 32 de ani încoace, am răspuns: vreau un loc undeva departe, la cald lângă o sobă, unde să dorm, să citesc, să scriu, să-mi fac nevoile fiziologice fără abuz și fără bipezi.
După ”dezamăgire” și alte cuvinte derivate cu prefixe și sufixe, n-am mai auzit nimic. Mi-am luat două cărți, două filme, trei Dileme și-am intrat oficial în hibernare.
Nu treziți ursul.