Vine sfârșitul lumii. O simt, o știu. Mi-o spune capul, mi-o spune stomacul, mi-o spun oasele. Nu mi-e frică, nu mi-e teamă, mi-e rău.
Vine vinerea odată cu weekendul. E însoțit de o vreme în concordanță: înnorat, frig și plouă mărunt de trei zile.
Vine odată cu singurătatea și izolarea. Zilele lucrătoare gata, scot greu oamenii din casă, fie pentru un desert, o urgență sau de milă. Pas. ”Nu mă simt bine. Nu știu ce am.”… ”Mă uit la tv. N-am chef.”… ”Am mâncat.” Mă ignoră cu nonșalanță. ”N-am văzut mesajul.” 112 cu întârziere de 24 h.
Cineva care mă cunoaște de la facerea lumii acceptă să ne vedem. Amân sfârșitul cu câteva ore. Ultima cină: clătite brașovene. Una la pachet, prea slăbită să le fac față. Plouă încă. Conversația curge. Inevitabil despre sfârșitul lumii, al generației confuze, al anxietăților și (in)deciziilor, al frustrărilor și viselor neîmplinite, nerostite, nenorocite. Aflu despre contractul voințelor. Îmi fac o bifă mentală să mă gândesc la el după sfârșitul lumii, dacă supraviețuiesc într-o formă decentă.
Sfârșitul vine după miezul nopții. Prin întuneric îi face loc ploaia care s-a oprit. Nu-l văd, nu-l pipăi, îl simt. De ceva timp îmi dă târcoale, îi percep răsuflarea în ceafă și brațele reci ce vor să mă strângă, să mă acapareze, să mă posede. Mă lupt. Mă zbat. Mă împotrivesc. Capăt amânări, păsuiri, derogări. Nu acum că am de lucru. Nici acum că am de citit. Lasă-mă-n pace, că vreau să ies în oraș. Acum mănânc, nu vezi?!
Vineri când ploaia s-a ostoit, după ora 12, pe întuneric mi-a expirat termenul limită. Capul a cedat primul. L-au urmat îndeaproape stomacul și oasele.
Durerea e surdă. O simt undeva în spate, în ceafă. Nu bag în seamă cerșetorii de atenție. O tratez cu indiferență. Azi nu mă mai vrei? Nu-i bai, nici eu nu te vreau! O să vedem care supraviețuiește, tu fără mine sau eu fără tine?! Vrei să mă doară? Bine, fie. Mă-mprietenesc cu durerea. Ne cunoaștem, suntem familiare. Ploaia nu e de partea mea. Presiunea atmosferică crește, a mea scade. Sau invers. Jongleria dintre ele, mă amețește. Mă lasă abuzată, amețită și amnezică la marginea drumului.
Cu capul pot lupta. Ne cunoaștem de ceva timp. Îi știu tertipurile, îi cunosc mecanismele de constrângere, exit-urile și colacul de salvare. Avem vorbitor. Știu ce trebuie să-i dau să tacă din gură, știe unde să mă doară. Știu cu ce să-l hrănesc ca să-l fac fericit, știe să-mi dea proporțional iluzii și coșmaruri. Știu ce-i trebuie ca să-l adorm, știe când să sune alarma.
Cu stomacul e greu. Nu ne-am înțeles niciodată. Nu vorbim aceeași limbă. Nu știu ce vrea de la mine. Îi dau de mâncare, nu-i place orice, e pretențios. Îi dau ce poftește capul, face pe mironosița. Îi dau ce citesc că i-ar face bine, urlă la mine că sunt surdă, naivă, credulă și proastă. Îi dau ce găsesc la îndemână pe masă sau rapid în 15 minute, se revoltă că nu-i acord atenția pe care ar merita-o, că nu petrec quality time cu el, că nu-l bag în seamă decât când urlă, că nu-i cunosc nevoile primare, că-l ignor.
Al treilea trădător: oasele. Durerea din cap se prelinge pe coloană, se transmite din vertebre în oase, reverberează în mușchi. O simt până în falange. Dar mușchii îmi sunt prieteni, îi antrenez și am grijă de ei de trei ori pe săptămână. Ei nu mă trădează. Sunt de partea mea. Luptă producând acid lactic. Febra lor doare, dar e plăcută.
Vineri la miezul nopții, pe o ploaie ce răbufnea ținându-i isonul, am trăit sfârșitul lumii. Cu febră, dureri și vomă. Nu m-am zbătut. M-am lăsat pradă.
Ia-mă! Fă ce vrei cu mine! Îndoaie-mă de stomac, rupe-mă-n două, plumbuiește-mi capul!
Voi supraviețui.