Sflecă. Aşa o pronunţ. Cu două cuvinte am avut probleme de când eram mică: sfeclă şi locomotivă. Când intenţionez să le rostesc, le pronunţ mai întâi în gând, silabisindu-le: sfle-că. Încă o dată. Sfe-clă. Bun! Lo-to-mo-ti-vă. Ăă, nu cred. Lo-co-mo-ti-vă. Aşa! Ajută să mi le imaginez scrise. Dacă le văd scrise, nu greşesc când le rostesc.

Cu trenurile sunt prietenă de când mă ştiu. La cinci ani îmi amintesc că am mers prima dată cu trenul. Cu siguranţă am mers de când eram bebeluş, tata fiind ceferist si noi neavând maşină, naveta Blaj-Pănade făcându-se via tren. Dar prima amintire cu trenul e de la cinci ani, fiindcă atunci m-am dus prima dată singură. Având permis CFR şi mergând pe distanţă de sub 10 km, nu stăteam la coadă la bilete, ci mă suiam direct în trenul de pe linia 4 sau 5. „Nenea, conductor, trenu ăsta merge la Pănade?” „Da, înspre Şona.” „Da’ la Pănade, nu?” „Ba da şi la Pănade.” Mă suiam întotdeauna în primul vagon, în caz că vreodată mecanicul de tren uită să oprească la Pănade, să îi strig eu să oprească să cobor. El nu a uitat niciodată. Dar eu am uitat să cobor odată şi m-am trezit în Şona. Cum nu ştiam unde-i şoseaua şi nici alt drum înapoi, am luat-o pe calea ferată înapoi spre Pănade. Am întârziat un pic, dar nu m-a întrebat nimeni nimic. Dacă m-ar fi întrebat, aveam pregătită poezia: „Am venit cu trenul de trei jumate,” – venisem cu cel de unu jumate şi „tată, nu te-am văzut când ai coborât că eu am coborât de partea astălaltă şi am luat-o mai iute înainte.” Nu aş fi minţit chiar în totalitate. Faza cu tata şi cu mine venind amândoi cu acelaşi tren, tata din Coşlariu, suindu-se în vagoanele din spate, eu din Blaj, în primul, dar eu coborând la asfalt, tata pe peron, şi pierzându-ne printre navetişti, se întâmplase de câteva ori. E drept că de obicei, tata mă observa şi striga după mine, dar aveam pregătit şi restul poeziei: „N-aveai cum să mă vezi, eram deja la cotitură.”
Am avut ocazia odată să merg cu trenul în lotomotivă. Era mecanic un nene din Pănade, nenea Goga care stătea de poveşti cu tata de la geamul lotomotivei. L-am întrebat pe tata dacă pot să mă duc cu lo-co-mo-ti-va. Ambii au fost de acord şi tata m-a dat în primire lu’ nenea Goga, prin geam. A fost cea mai fericită călătorie cu trenul din viaţa mea. De prea multă fericire, mi s-a părut că a fost şi cea mai scurtă. În Pănade am coborât cum am urcat: două braţe m-au săltat pe geam, preluată de alte două braţe, pusă cu picioarele pe pământ. Ca un pui de găină, plimbat din mână în mână de precupeţe să vadă dacă are 1 kil 500 sau 1 kil 550.
Visez să mă duc cu trenul în jurul Europei sau măcar cu Orient-Expressul. Când am fost cuminte, am primit de ziua mea o călătorie cu trenul, la cuşetă, până în Budapesta. Mi-a plăcut. Am mai fost cu un tren de mare viteză britanic şi unul italian. Nu mi-au plăcut. Merg prea iute, n-am văzut nimic, am fost ba pe sub pământ, ba am trecut munţii prin tuneluri. Cu mocăniţa însă, a fost de vis.

Povestea de dragoste cu sfecla e mai tânără, dincolo de cea de pronunţie care e veche. Mâncam de mult sfeclă fiartă, tăiată cuburi, băgată la borcan cu hrean, dar de îndrăgosteală nu se punea încă problema. Acum un an, am făcut o nefăcută şi am ajuns la spital. M-au găsit la ficat. „Ficatul dvs. este agresat şi blocat.” După două serii de analize, nu s-a aflat de la ce e agresat. Nu iau medicamente, mai ales dacă nimeni nu ştie ce am. Aşa că un doctor mi-a dat nişte pastile naturiste şi a menţionat ceva de sfeclă. Am făcut o vizită şi la doctorul Google şi i-am spus de ficat şi sfeclă. Plus că un fumător şi alcoolist de nădejde care bea şi fumează de la 16 ani, mi-a recomandat să beau sfeclă, căci el aşa ceva bea de câţiva ani şi în ciuda analizelor şi razelor pulmonare anuale, n-are nimic. Deşi, primul gând la aflarea veştii că sunt posesoarea unui fantastic ficat „agresat şi blocat” a fost să mă împrietenesc cu ţigările, alcoolul şi să mânănc ulei cu slănină pe o ceafă de porc, m-am abţinut şi m-am apucat de băut sfeclă.
Gustul de ţărână l-am înghiţit, iniţial, cu greu. Dar culoarea a fost cea care m-a atras şi ţinut pe drumul cel bun: un roşu intens ca sângele, cu spumă rozalie, ce-mi înroşeste mâinile la fiecare curăţare sau când o tai bucăţi să încapă în storcător. Buzele mele nu au nevoie de ruj câteva ore bune după ce-mi beau sfecla. Ar mai fi faianţa din jurul storcătorului şi perdeaua mamei de la geamul de la bucătărie. Şi ele beau sfeclă, de câte ori o bucată iasă din gâtul aparatului, speriindu-se de centrifugă şi aterizând pe ele.
Sfeclei îi declar iubire veşnică legumicolă. Eu, împreună cu ficatul meu nu putem trăi fără ea, mai ales că atunci când aleg să o fac, din motive lesne de înţeles ca lenea de a dezmembra, curăţa, spăla, usca, reasambla un aparat mare de stors legume, îmi arată supărarea prin mici erupţii, pete şi bubiţe pe faţă, în zona bărbiei. „De la ficat” îmi spune doctorul. Am sfeclit-o.

Visul meu cel mai mare este să merg cu trenul în jurul lumii şi în tren, un chelner îmbrăcat într-o cămaşă albă, de bumbac, cu pantaloni negri şi curea neagră mată, prosop alb pe mâna stângă, îmi întinde graţios o tavă de argint pe care tronează un pahar de cristal cu un lichid de-un roşu intens ca sângele, cu spumă rozalie. „Din partea casei, pentru o domnişoară frumoasă, o sfeclă proaspătă!”