1,5 m. De atâta am nevoie pentru a mă desfășura, pentru a deschide și a-mi rosti numele sau alte păsărici ce-mi iasă pe gură. Cine încalcă regula de 1,5 m se trezește în fața unui zid, a unui mut, a unui ”autist funcțional” (mulțam, Dani). Indiferent de gradul de rudenie, sânge vărsat, schimb de chiloți din facultate sau culoarea părului, nu pot tolera multe sub 1,5. Îmi pornesc alarmele, intru în stand by, ca într-un final, implozie. Nu tocmai drăguț de privit.
Nu dau telefoane de complezență. Nu sun de ziua ta. Sau la aniversarea ta. Sau de ziua copilului tău, a bărbatului, a cățelului, a mă-tii. Trăiască porumbeii! Telefonul meu este un mijloc, un instrument de care mă folosesc când am nevoie urgentă de ceva și când mersul până la locația/persoana respectivă e mai lung decât o conversație telefonică explicativă. Audio nu bate tete-a-tete-ul. Dacă crezi că asta denotă je m’en fous, tocmai ai intrat sub 1,5 m. Ești surd, orb și imun la alarmele mele și la granița gros trasată cu roșu. Nu va ieși frumos.
Stau la margine, pe lângă un geam sau o ușă. Sală de teatru, sală de cinema, sală de curs, sală de sport, sală de restaurant, sală de nuntă, sală de conferință, sală de…. eu stau la margine. În stânga am ușa, în dreapta o altă persoană. Geamul în dreapta, în stânga oricine. Așa, acum putem începe. Patul de cămin era ultimul, rândul din stânga de la ușă, patul din facultate era singurul suspendat, stânga de la ușă. Când am putut să-mi aleg, am stat singură în ultima bancă. Alergică la mesele rotunde.
Nu o să te opresc pe stradă să te întreb ”Ce mai faci?” și să ne lungim la povești despre cine, ce, cu cine, cu ce, niciodată de ce. Nu joc jocul ăsta. Îl cunosc, am auzit de el, nu-l practic. Nu ne-am văzut de x ani. Probabil, dintr-un motiv bun. Nu o să sar în sus și nici nu o să dau să te pup. Fluidele tale, să rămână ale tale. Îți cer același respect. Nu o să-mi sclipească ochii de reîntâlnire, n-o să mi se înmoaie genunchii sau gâtuie vocea de emoție. Bătrânețea nu arată bine pe nimeni. Fetișcanele de demult sunt îngropate sub faldurile rochiei de doamnă și sub rădăcinile părului vopsit într-o culoare trei nuanțe distanță de ce era cândva natural. Nu învia morții, chiar dacă e Paști.
Fără gesturi și atingeri. Am lămurit-o cu fluidele, dar memo-ul cu tactilitatea interzisă s-a rătăcit. Recapitulez: sunt capabilă să te ascult, în ciuda faptului că ochii îmi fug după un cer albastru, că mintea mi-e întortocheată și înfășurată în straturi, că trupul dă semne de fibrilație. Fac un efort. Te ascult fără să fie nevoie să îmi amintești că ești aici, acum, prezent, în fața mea, sub ochii mei, scormonindu-mi epiderma și punctându-ți chit-chat-ul cu atingeri pe umărul meu, pe mâna mea, pe cot, pe păr, pe șold. Nu-mi vezi crisparea, n-o să mă vezi nici când plec. Sper să auzi salutul de la cinci metri de tine.
”Pa!”