E luni. Nu doar că e început de săptămână în care nici iarba nu creşte, dar e ziua bătăliei dintre mens şi corpus, cea în care eu sunt doar ringul. Motivul: mersul la sală, la ora de aerobic. Nu merg niciodată de bunăvoie şi nesilită de nimeni înspre sala din parc lunea. Trebuie să mă conving, să port discuţii pro şi contra, să-mi invoc argumente, să îmi repet de enşpe ori că îmi face bine, că mă simt bine după, că e nevoie, că mens sana in corpore sano. Dar după, mens a mea e nervoasă, frustrată şi în silenzio stampa, iar corpus e temporar în dureri.
Drept rezultat al nesincronizării şi al proastei înţelegeri dintre cei doi, dar şi indicator al inabilităţilor mele de negociator, mă doare spatele în zona lombară, pentru că nu execut corect exerciţiile pentru abdomen, mă doare spatele, fiindcă uit să-mi ţin coloana dreaptă şi braţele ferme, mă doare gâtul, deoarece în loc să-mi încordez anumite grupe de muşchi, abuzez de muşchii gâtului, iar până nu de mult cârceii îmi finalizau orice exerciţiu pentru picioare la saltea. O pereche de adidaşi adecvaţi a rezolvat problema cârceilor. Îmi caut încă perechea potrivită pentru minte.
Iarna drumul spre sală îl fac în pas alert, fiindcă, în ciuda faptului că mens a mea nu încetează şi pe drum îmi face procese de conştiinţă, analizând de ce am ieşit din casă şi pe ce vreme, corpus mă zoreşte că-i e frig şi vrea la adăpost, iar în sală ambii ştiu că e cald, cald şi bine. Primăvara e singurul anotimp în care mens şi corpus sunt fericiţi, având şi eu puţină linişte. Liniştea durează cât durează primăvara: două săptămâni.
Vara am procese peste procese: mens dă în judecată corpus pentru condiţii inumane de muncă, inundaţii sudoripare şi tortură, corpus-ul acuză mens de je m’en fous fizic şi social, spleen, lene ereditară şi boli nevricoase. Numărul proceselor intentate scade toamna, când ambii sunt nehotărâţi dacă urăsc sau iubesc anotimpul respectiv, deoarce unuia îi aduce o răcoare binemeritată după valuri de caniculă, iar celeilalte, adierile tomantece îi ventilează nevrozele şi inundă simţurile dându-i procupări mai importante decât scandalurile familiare.
Dacă vreodată, indiferent de anotimp, rămân lunea în casă, corpus se revoltă, simţindu-şi nevoile ignorate, umilit şi deavantajat. Joacă perves, revolta lui nemanifestându-se pe faţă. Îi lasă timp mens-ei să jubileze că am ales în sfârşit să-i dau ascultare, scutind-o de „hobby-ul idiotului” şi acţionează când o prinde în offside: dimineaţa, un picior amorţit sau o mână îndoită, pierdută sub cap noaptea, nu se mai pot mişca sau un torticolis îmi încolăceşte gâtul. Urmează câteva zile în care duşi la secţia de interogatoriu Raţiune, niciunul nu recunoaşte că a greşit ceva, aşadar suferim împreună. Corpus îşi arată frustrarea prin spasme musculare, junghiuri intercostale şi printr-un strat de epidermă pleoştit şi melancolic ce visează la vremurile când acoperea drept şi întins muşchi şi oase, mens încearcă să-şi vadă liniştită de nevroze, ignorând zgomotul de fundal, iar eu, ringul, în ciuda elasticităţii cu care natura m-a înzestrat, nu pot cuprinde orgoliile celor doi. Nimeni nu cedează, ignorându-se fericiţi.
Jocul de glezne ar dura la infinit, dar epuizată fizic şi psihic, renunţ la dreptul de a mă abţine şi invoc suveranitatea teritorială: cât timp jucăm pe ringul meu, legea raţiunii se impune şi apelez la singura care ştiu că respectă, ascultă şi cunoaşte măcar un fragment din această lege: rog frumos mens să-şi lase orgoliul la o parte şi să regrete ignorarea hobby-ului „idiotului”, recunoscând totodată meritele „idiotului”. Sesiunea de rugăminţi, iertări, scuze, pardonări e deschisă şi rămâne deschisă până lunea viitoare, când îi dăm corpus-lui ce-i al corpus-lui: mişcare, mişcare şi iar mişcare.