Sst…

used Sst somn in blocJos în curtea blocului nu mai urlă nimeni. Copiii și-au terminat joaca, preferată fiind fugitul din fața mașinilor întâmpinate cu urlete la intrarea în tunelul de sub curte și apoi, odată parcate, ascunsul pe după ele. La parter s-au tras draperiile, s-a stins becul de veghe, bețivul s-a culcat; la doi, bătaia constantă de șaptezeci de ani și-a terminat ziua de lucru; la trei, chitara tace; la patru, domnul a gătat ”predica”, doamna și-a dat năframa jos; peste drum, doamna și-a luat pastilele anti-isterie, domnul a plecat trântind ușa, copiii tac.
Liniște blasfematoare. Plânsul cu sughițuri, gemetele surde, imprecațiile și rugămințile la Doamne-Doamne, Tatălui și altor prelați, Bachus, Poliției, zeităților mute, surde și oarbe, nu trec prin pereții izolați, vopsiți în trei culori diferite. Se simt însă, în curentul de aer ce trece de la o ușă la alta fără să lase o adiere, briză, respiro în urmă, în fumul de țigară de la unu ce urcă până la patru și se vâră pe sub ușa de nefumător, în lipsa oxigenului de pe scară ce omoară florile de la fiecare etaj, în insomnia perpetuă.

Două părți aer, o parte perete casa scării, o parte perete comun vecin etaj. Nu-mi mai împart peretele cu nimeni. S-au mutat la casă de ani de zile. De câteva luni au plecat și chiriașii. În primăvară și-au luat florile de un metru cu frunze late, minorele, hohotele pe/cu muzică de la miezul nopții, hodrobelele și s-au dus în țările calde, înspre gară. Sursa: tatăl minorelor, cu care am dat nas în nas la asociație când achitam apa. Cu minora doi m-am întâlnit pe stradă acum câteva săptămâni. Nu mai salută. Am îmbătrânit în trei luni dincolo de orice recunoaștere sau a atins ea punctul critic al pubertății. La șapte ani, drăguță și locvace îmi ținea ușa să-mi bag bicicleta în scară. Mama minorelor și minora unu au fost scumpe la vedere: au locuit câțiva ani lângă mine, dar le-aș recunoaște doar după voce.
Peretele e mulțumit, nu duce doruri și are pace.

Trebuia să cânt să-mi fac curaj să urc scările până la patru când eram mică. Nu știu de ce-mi era frică mai tare: de întuneric că n-aveam curent, ne plăteam datoriile externe, de bezna din jur, pe care o simțeam afară ziua în amiaza mare și în viscerele tovarășilor, de pâcla de lumină de lumânare sau lampă cu gaz ce schilodită încerca să iasă pe sub ușile din pefele deodată cu zgomotele înăbușite de ”Nu mai da!”, pline de dumnezei, sfinți și biserici, sau de ce mă așteapta pe mine sus ”de mâncare”. Prindeam câte o seară cu lumină și lăsam aprinse toate becurile din camere, cămară, baie, hol, bucătărie. La asta se rezuma lupta, năduful, replica, răzvrătirea unei copile cu întunericul, fricile, frustrările, regimul, familia, neînțelesul, haosul, copilăria, viața…

Pe scară când urci, becurile au senzor. Unele se aprind, altele pâlpâie enervant și după ce ai trecut de ele cu două etaje, o parte nu merg. În cameră, în fața peretelui, stau cu becul economic 24v aprins.
Am lumină, nu cânt, vorbesc singură.

Se doarme în bloc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.