Struțul este o pasăre mare alergătoare de stepă, cu picioare lungi și puternice, cu gât lung și golaș, cu aripi mici, inapte pentru zbor, cu pene frumoase, moi, negre sau brune, folosite ca podoabă, care trăiește îndeosebi în regiunile tropicale ale Africii (sursa dexonline.ro).
Și în Bistrița.

Anul acesta am fost în concediu. Concediul altora. Prima dată, am aterizat în concediul cuiva care știa unde vrea să meargă, dar n-avea chef și vlagă de mers. Plus că se simțea omul vinovat că merge, că drege, că lasă, că nu-i așa… vin și eu. Am dat de Samothraki.
Al doilea concediu era programat. Trebuia să fie patru zile, s-au făcut trei. Pe contor a fost una și jumătate. Scopul trebuia să fie rock, concert rock. A fost rock puber, cu trei fire de mustață, timiditate și șezut pe firul ierbii într-o pădure numită Schullerwald. Vina mea că ich spreche kein Deutsch. Trebuia să fie a la paysanne, a fost boot camp de îngrășat. Trebuia să fie… și a fost, dar cu struț.

Ne-am întâlnit seara. După o plimbare lungă, printr-un parc lung, nu și lat, plin de copii bistrițeni mici și mari până la zece ani, alergați, atenționați, drăgăliți și hăituiți de femei tinere care nu erau surorile lor, după stabilirea complexului de inferioritate în privința dimensiunilor bustului și instinctului de procreare, am dat vina pe aer și am căutat remediul facil. Am venit de acasă cu vin, așa că mi-am luat o limonadă pe corso. Dacă nu o fugăream pe chelneriță să ne ia banii, era gratis. În întuneric am depistat niște străzi cu case vechi, o ciocolaterie și o biserică. La recomandarea localnicilor, am reținut și localul unde se fac plăcinte.
În dreapta, struțul. Înalt, cu ochi galeși, zâmbet discret, albastru cu motive galbene. Coup de foudre. Ne-am luat de după gât și am cerut imortalizarea momentului.  N-am dormit toată noaptea. De cald și de struț. În Bistrița? De ce struț? De ce Bistrița? De ce eu? De ce coup de foudre? De ce…  dormi?

La lumina zilei se caută răspunsuri. Nu la muzeu, primul loc unde am căutat. Neam harnic, bistrițenii lucrează sâmbăta la 11, la aleea pavată de la intrarea în muzeu, cu un mini-excavator, fără panou care să anunțe lucrarea sau accesul interzis. După ce s-a uitat la noi cum trecem strada, cum ne uităm prin gard, cum ne îndreptăm spre poarta principală, cum căutăm o ușă, o intrare, ceva, Dorel a avut milă și ne-a tăiat macaroana: ”Unde mergeți? Nu vedeți că-i închis?” Reamintindu-ne de mama noastră de vizitatori, am intrat într-o biserică din capătul străzii. Ortodoxă, fostă greco-catolică, fostă franciscană.  Gustul dimineții și al halenei am sperat să-l îndulcească ciocolateria. Închis. Mereu închis, chiar dacă pe orar scrie până la 18 și tu vii la 17. Va apărea miraculos o modificare cu pixul: ”până la 17”. Ciocolată cu forța nu se poate.  Nu ne pierdem speranța și purcedem în susul străzii, căci la orizont se vede turla unei biserici. Când ne apropiem, un struț. Portocaliu, cu coroană pe cap, zâmbet pișicher și potcoavă în gură. La intrarea în biserică, un altul. Albastru, plin de inimi verzi, portocalii și roșii.
Urcăm în turlă, cu liftul, pe scări n-avem voie, sunt șubrede, în renovare, să depistăm armata de struți ce ne urmăresc, veghează și înconjoară. Primim ora exactă la doi metri distanță de timpanele noastre, mulțumită clopotelor bisericii evanghelice.  Admirăm și pozăm panorama orașului. 

Jos din turlă, în dreapta depistăm punctul de informare turistică. Cu un accent moldovenesc, doamna ne informează de toate cele struțești și bistrițene deasemenea. Aflăm și de legăturile de rudenie îndepărtată dintre ei, muzeu și primăria locală. Un grup mic intră să se intereseze de un traseu turistic. Trag cu urechea, fixându-mi privirea pe niște hărți vechi cu Nosen oder Bistritz, în speranța ca poate suflă careva ceva de struț. Nu întreabă nimeni nimic de elefantul roz din mijlocul camerei.  Avem informația, avem puterea, dar n-avem nimic de băut. Trecem pe lângă biserica familiei, unde mama, masterchef la boot camp merge de se roagă pentru sufletele noastre și pentru măritatul fetii, al fetelor în general. De un alb virginal, punctat cu linii aurii, biserica romano-catolică impresionează dincolo de gratiile prin care o privesc, căci fierul negru nu îi știrbește din frumusețe și serenitate. Aflu povestea apariției gratilor: cineva prins într-un moment de mare fervoare fiziologică, a hotărât cu de la sine putere și-și exprime nevoile în biserică. Mare este grădina Domnului.

Medităm la cele lumești cu un ibric de cafea java în față. Cafeaua e de la Atelierul de cafea, iar în primă instanță când mi s-au adus două borcane cu boabe de cafea să le miros, ca să fac diferența între arabică și robustă, m-am temut că fiind atelier, mă pun să-mi fac singură cafeaua. La baie m-am dus si(n)gură. A cafea mirosea și acolo. Una miroase a nuci și una îți ia piuitul, care-i arabică și care-i robustă nu știu nici azi, dar sunt coffee virgin no mo’.

În căutarea timpului pierdut, dăm o tură pe o stradă mărginită de copaci, cu școli de-o parte și de alta. Îmi sare în ochi stilul eclectic al liceului Liviu Rebreanu, clădire remarcată din turla bisericii evanghelice și fac un exercițiu de imaginație cu o fetiță brunetă, cu ochi verzi, stând pe o bancă în curtea unei case vechi, liceu sanitar atunci și acum. Casa necesită îmbunătățiri, fetița e adultă.
Când era mică, fetița a învățat că ”Ana are mere”. Pe hârtie, căci în Bistrița, Ana are prune, multe prune pe care le culege cu bunicul și care fierb și dau o apă ce pișcă la ochi și o face să plângă. Pe bunicul însă, apa aceea îl fericește și o ia cu el peste tot. O dă gaj, o dă de milă, o dă de silă, odă-i face. 
Ana are mere made in Bistrița.

Oprim la o limonadă în casa lui Ceaușescu, tovarășul fiind un iubitor al acestor ținuturi, venind des la vânătoare. Nu știu dacă a împușcat vreun struț, dar a vrut să împuște biserica ortodoxă, fostă greco-catolică, fostă franciscană care îl deranja în fața ochilor când privea din pridvorul vilei de protocol.  Bistrițenii au avut prunele la ei și au spus că mai bine fac un bloc înalt, curbat, care să apere biserica de ochiul dracului și să nu mai deranjeze privirea periferică a conducătorului preaiubit.

Pe-nserat, la despărțire, după ce mi s-a revelat în multiple forme și culori, după ce mi-a arătat ce are mai bun, mai vechi, dar încă nou, după ce și-a scos capul din nisip, după un coup de foudre în moalele capului, struțul m-a lăsat fazan: 

PS: De ce struțul și mai multe despre aclimatizarea, originea și influența sa pe tărâmuri bistrițene, la secția de psihiatrie Blaj. Întrebați, cu curaj.