Tobe însoţite de urale şi strigăte ce-mi fac inima să-mi bată din stomac şi urechile să-şi ceară iertare pentru toate păcatele auzite, fluiere spumegând a salivă, sticle de plastic bătute de podea, de un genunchi sau una de alta, eşarfe fluturând în aer, câte un steag pe care, din motive ce nu ţin neapărat de miopia mea, nu identific ce scrie, pliante şi fluturaşi cu desfăşurarea programului lăsate pe scaune, bune pentru a-mi face vânt cu ele când mă apucă leşinul – leşin de cald, de sânge sau de frică, hârtii la îndemână în care-mi afund ochii pentru a le reciti când în hărmălaia din jur, am dubii unde mă aflu şi de ce.
Sufăr de ceva, de vreme ce de bună voie şi nesilită de nimeni am ajuns aici. Ştiu că-i contagios: am luat-o de la cele două colege care mă aşteaptă înăuntru şi că-i local: simptome au majoritatea blăjenilor. Circulă în oraş zvonuri, mituri şi legende urbane legate de boala asta. Unii spun cu emfază că boala ar da semne de spirit civic şi patriotism local. Nu cunosc simptomele celor două, dar eu dau semne de un timpan spart, un gât uscat, înţepător şi dureros, o stare generală de moleşeală, ce la final de meci îmi oferă trei opţiuni: să vomit, să leşin sau să plâng.
Dar hărmălaia atrage. A depăşit zidurile clădirii şi mă cuprinde imediat cum ies din curtea blocului meu, prin spate, traversând piaţa mică. Îngroş rândurile ei înainte cu o jumătate de oră de începerea oficială a meciului, dar asaltul asupra timpanului, creierului şi nervilor mei îşi face încălzire de două ore. Văd cefe, o parte rase cu lama, altele cu maşina de tuns, cu păr gelat lipit de ele după un pieptănat îndelung, unele nespălate de o perioadă nedeterminată. În josul lor tronează câte un spate guguştiuc sau porcin, îmbrăcat în geci sezon primăvară-vară-toamnă-iarnă, marca locală duminica-n piaţă. Tare aş fi vrut să văd prin oameni, prin ziduri sau măcar la distanţă, dar eu mă trag din Pănade din neamul lui Sonica, iar neamul lui Superman, o fi el tot cu S, dar nu e din Pănade. Drept urmare, mă folosesc cum pot de abilităţile mele umane, limitate: un cot, un „vă rog”, câte un „numa’ un pic” până ajung la marginea terenului. Doi jandarmi mă aşteaptă şi mă flanchează cu drag: „Nu mai sunt locuri, unde vă înghesuiţi?” Ei stau în faţă, păzesc mingea de jucătoare sau jucătoarele de minge. Nu apuc să îmi fac anamneza în faţa jandarmilor, căci providenţa îmi oferă o secundă de vedere bună, timp suficient să disting o mână familiară fluturată şi purced înspre ea.
Şed vis-a-vis de galerie, în partea de teren aferentă oaspeţilor. Nu pot schimba nici două vorbe de complezenţă cu colega din stânga sau cu cea din dreapta, să le mulţumesc că şi-au pus viaţa în pericol ţinându-mi un loc. Hărmălaia decide cine, care, când are drept la vorbă. Aşa că le ofer un zâmbet când, întorcându-ne capetele, ochii ni se întâlnesc, aşa cum un viitor spânzurat zâmbeşte când îşi depistează mama în mulţime.
În timpul meciului, în pauze şi în momentele moarte, depistez cine din creme de la creme(a) Blajului a venit la meci: primarul e lângă galerie, timpanul lui nu mai dă semne de viaţă, în schimb cei câţiva consilieri care îl însoţesc par vii, menţinuţi în viaţă artificial de aparatul urlător al galeriei. Propun concetăţenilor să închiriem galeria şi să o postăm la fereastra sălii de şedinţă a primăriei ce dă înspre trotuar, pentru a insufla şedinţele locale. Recunosc feţele unor foşti colegi de liceu, mai mari şi mai mici, vreo doi profesori de educaţie fizică, doi medici, mulţi muncitori de la fabrica Bosch – unul din sponsori, pe lângă Consiliul local şi cel judeţean, câţiva copii de gimnaziu intimidaţi şi privind cu frică şi admiraţie la hărmălaia din jur, neîndrăznind să-şi scoată pungile cu seminţe din buzunar sau degetele la vedere din mâneca bluzei trasă mult peste, testându-i astfel elasticitatea şi lungimea medie cu care a ieşit din fabrică. Şi foarte mulţi pensionari.
Clubul pensionarilor e în fosta piaţă mică, foarte aproape de sală, treci numai calea ferată. Dincolo de calea ferată, mai jos puţin de sala de volei, e cimitirul. Dar azi avem meci la Blaj, nu parastas. Domni îmbrăcaţi în paltoane lungi, de culoare gri, muştar sau negru, unii cu pălării, alţii cu umbrele multifuncţionale: apărătoare de ploaie, apăratoare de câini, apărătoare de copii care trec în fugă bezmetic pe lângă/prin tine sau baston, cu păr alb des sau deloc, pieptenătura cu cărare pe mijloc sau într-o parte, participă activ la desfăşurarea meciului. Atât de activ că mai au puţin şi îi văd intrând în locul sportivelor pe teren. Atât de activ că-mi pun numărul medicului de la urgenţe pe speed dial în caz că… Atât de activ, că mă afundă-n marasm. Atât de activ că mă frec bine în urechi să mă conving că aud urările ce le fac adversarelor când servesc: „Plasă!… Fileu!.. Ratează!…  Dă-o afară!… Huuuo!… Scap-o!… Du-te acasă!” Aplaudă frenetic când voleibalista-oaspete, nimereşte fileul sau dă out, simţind că la punctul câştigat de ale noastre au contribuit şi ei cumva. O ţin minte şi când nefericita ajunge iarăşi la serviciu, îi amintesc duios: „Ca data trecută!.. Tot aşa!… Huuuo!” Cât despre ale noastre, nu sunt tocmai ale noastre. Echipa renovată faţă de cea din sezonul trecut, are în componenţa ei o singură blăjeană.
Hărmălaia şi atmosfera astfel întreţinută sunt bine privite şi primite de presa locală şi la judeţ. Citesc în ziare că mulţumită atmosferei „speciale” (ghilimelele îmi aparţin) întreţinută de publicul blăjean şi de galerie, o anumită televiziune sportivă a ales să transmită meciurile voleibalistice de la Blaj. Constat că aplauzele au devenit vetuste, iar boala mea cronică.
Am divorţat de volei: nepotrivire de caracter. Din motive similare, la care se adaugă cele medicale, am renunţat şi la şedinţele asociaţiei de proprietari ţinute cu/la Clubul pensionarilor.
Aştept ameliorări ale bolii mele odată cu venirea primăverii când voi ieşi la aer, cu bicicleta, la o plimbare în parc. Mă tem de mici reculuri, când colţ cu alimentara, în spatele chioşcului cu ziare, voi da de aceiaşi domni cu paltoane lungi, de culoare gri, muştar sau negru, cu păr alb des sau deloc, pieptenătura cu cărare pe mijloc sau într-o parte, jucând table, şah, şeptică. Chibiţi şi nu la fel de activi, sper.

Diagnostic prezumtiv: abulie de tip local, nespecifică majorităţii blăjene, cu manifestări de la vârste fragede.