Superputerea la care visam de mică era ubicuitatea invizibilă, tradusă atunci prin: ”vreau să fiu peste tot și oriunde, dar invizibil”. Așa că după ce mă trezeam pe la 11, făceam o vizită invizibilă în America la o plimbare prin canioane cu un băț în mână și cu Lache pe lângă, comentând de pe marginea văii că nu-i nici o mare scofală între coasta mea de deal și munți ăștia, dezamăgită și încântată în același timp de constatare. De la plimbat mi se făcea foame și o luam iarăși invizibil până la brutăria din Franța de unde primeam o pâine proaspătă căreia îi mâncam toată coaja, păstrând miezul pentru rățuște. Lache dorea și el coajă, motiv de scandal între noi ce aducea cu el și-o despărțire temporară. Mergeam la scăldat, în râul meu care curgea numai și numai pentru mine și în care numai eu aveam voie să mă scald. Eu și rațele mele, iar când mă simțeam mărinimoasă îl primeam și pe Lache, cu condiția să nu ne strice apa. Mă hodineam după bălăceală în pădure, la umbră, printre ciripit și triluri, iar când mi se făcea foame, găseam întotdeauna la marginea pădurii sau într-o poieniță pe o pătură, o față de masă cu o farfurie mare de cartofi prăjiți, cu brânză și ou deasupra și doi cucuruzi fierți lângă.
Star Trek, cu teleportarea eroilor dintr-un loc într-altul, mi-a adus epifania lui ”Engage!” și o updatare superputerii mele: ”să fiu peste tot și oriunde, dar invizibil și prin teleportare.”
Un gând și eram acolo. Era tot ce-mi trebuia. Era de altfel și singurul mod de transport disponibil pentru a vizita toate acele locuri. Și le-am vizitat. Pot să descriu nuanțele de la maro la albastru ale canioanelor, cum arătau de diferit în funcție de momentul zilei și bătaia soarelui pe ele; știu ora la care se trezeau brutarii și ajutoarele de brutari ca să facă aluatul pentru pâine, stratul de făină strâns pe halatele lor albe, fără mâneci, mirosul de sudoare dospită emanat de piele, părul alb indiferent de vârstă, păr din cap, păr de la subsuori, păr din nări, cine lua prima pâine din tura de la 4, prima a zilei când soarele încă nu răsărea sau să povestesc cum mirosul pâinii scoase din cuptor la 4 dimineața este cu totul diferit față de cel al pâinii din ultima tură de la ora 9. Știu toate aceste lucruri pentru că am fost acolo, le-am văzut cu ochii mei, ochii minții, ochii interiori. Nu numai că le-am visat, nu numai că le-am citit, le-am trăit și simțit pe toate, în același timp în care trupul meu experimenta ”durerile creșterii”, urechile auzeau lucruri ce le-au surzit și capul îmi vâjâia de lovituri și durere.
Engage! și eram în altă parte. Departe, prea departe ca să mă opresc sau să mă uit în spate sau să iau o pauză sau să aud ce se aruncă de pe marginea drumului. Prea departe că să mai spun cuiva că am plecat, că m-am dus, că nu mai sunt aici.
Am o superputere: de-a fi în altă parte. Engage!