La cămin primem mâncarea în nişte farfurii de aluminiu. Furculiţele, lingurile şi linguriţele tot din aluminiu. Cuţite nu vedeai pe mese. Nici nu erau recomandate la nişte copii de 3, 4, 5 şi 6 ani. Farfuriile erau uşoare, nu se spărgeau când le scăpam, mă rog, aruncam pe jos şi, cel mai important, nu mă durea capul când primeam una după ceafă cu ele de la colegul din stânga. Nu aveam nimic de împărţit cu el, dimpotrivă, îmi era drag, dar bătaia în sala de mese era la ordinea zilei. Plus, ne era foame şi trebuia să ne găsim o ocupaţie pentru a ne umple golul din stomac şi zgomotele de maţe. Încetam pentru două minute când primeam mâncarea şi aveam o tentativă de a lua câteva linguri din supa chioară sau tocana neidentificabilă. Renunţam rapid la a face pe inspectorii OPC şi ne continuam bătaia folosindu-ne acum de tacâmuri, farfuriile fiind ocupate. Făceam iarăşi o pauză când începea împărţirea desertului: biscuiţi vărsaţi sau macaroane cu pesmet şi zahăr. La micul dejun eram singura dintre colegii mei de grupă mijlocie care aştepta cu nerăbdare şi entuziasm arhicunoscutul meniu: ceai de zahăr ars cu cinci biscuiţi vărsaţi. Singura care nu-şi arunca sub masă cana cu ceai. Continuă să citești →