Primul a fost baletul.
În ciuda unui corp lunguieţ, maleabil, flexibil, „fără oase”-vorba mamei şi a unei curiozităţi iniţiale pentru cât de mult pot să mi-l îndoi şi pliez, baletul nu m-a ţinut mult timp în mreje. Nu-mi disipa energia pe care o aveam din plin şi cu care nu ştiam ce să fac. Ieşeam de la sala cu oglinzi a Casei de cultură nervoasă şi frustrată. Surplusul de energie neconsumat l-am înmagazinat şi defulat în cuvinte, devenind la cinci ani, o obrăznicătură care îţi întoarce vorba şi-ţi dă replica pe loc de te-ncuie. Popular, unui astfel de copil i se spune că „are draci sau limbrici”. Le aveam pe amândouă. Continuă să citești →