Sunt copilul anilor ’90. Moda era grunge, părul scurt, pantalonii largi, atitudinea je m’en fous. Ascultam Nirvana, plângeam la Memorialul durerii și eram convinsă că Dumnezo e așa cum mi-l descrisese Saramago. Habar n-aveam ce vreau să mă fac când cresc mare. Visam zi și noapte. Nu făceam diferența între ele. Tăceam mult. Când vorbeam, mă întrebau oamenii de când n-am mai ieșit din casă. Aveam câine. Aveam tată.
Nu prea purtam cercei. Purtam brățări împletite din ațe colorate, apoi una dintr-un șiret de piele cu un glonț agățat de ea. Am furat-o. Sau primit-o cadou, nu-mi amintesc. Jucam baschet. Iubeam baschet. Și de la distanță un băiat brunet. Continuă să citești →