La 1.55 cum ești, cinci copii au ieșit din tine. Cinci copii cărora nu le mai știi numele. Mărie e Iuli, care nu e din tine, Iuli e Rodica, Ion e Traian, Traian e Alexandru. ”Stai, cine e Alexandru?” ”Cum cine? Frate-miu.” Cinci copii cărora nu le mai știi zilele de naștere, căci nu le-ați sărbătorit niciodată. Ați avut de lucru, mereu ați avut de lucru, întotdeauna lucru. La mulți ani și pupături, îmbrățisări și urări sunt pentru oamenii care nu au avut de lucru. Un lighean de plăcinte la lăsatul postului și de sărbători sau când era făină. Azi, un tort, o prăjitură cu două lumânări înfipte în ea, cu două sticle de suc pe masă, amintesc de ceva festiv. Dacă apar și doi de-ai casei inopinat, din greșeală, să dea cu nasu’, să vadă dacă mai trăiești, dacă nu s-a hîit casa, să ia niște sfeclă, să bage de vină că ai, că n-ai, că dregi, că ba, că la, e chef. Continuă să citești
Arhive etichetă: bunica
Povestea inelului
Buni Victoria şi-a suit picioarele obosite în trenul de după-masă, a parcurs în ritmul ei cele zece minute de la gară până la blocul unde stau, a urcat cele patru etaje a câte 16 trepţi fiecare şi ajungând în faţa uşii, îi mulţumi lui Dumnezeu cu o cruce. Poftind-o înăuntru îmi menţionă pentru a nu ştiu câta oară că ea e prea bătrână pentru trenuri, trepţi şi trăit în general. Un scaun, un pahar cu apă şi-un „lasă, buni, că nu eşti bătrână deloc, de vreme ce moşu te duce încă la sapă” îi temperară pe moment cei 79 de ani ce-o purtaseră în ziua cu pricina la sărbătorirea celor 22 de ani împliniţi ai nepoatei sale.
Monica primi un telefon de acasă. Unghiul ei murise şi peste trei zile era înmormântarea. „Salut, vin acasă. De fapt, vin la o înmormântare…unchiu’. Pică de ziua ta. Deci, ne vedem la o poveste.” Continuă să citești
Proză scurtă: B.A.
– Daţi fuga una iute, de acoperiţi oglinda mică de la intrare!
– Cu ce, mătuşă, că nu mai avem cârpă neagră?
– Ia, uită-te în bufetu’ din camera de dinainte. Dintr-un sertar de-acolo, ia un batic negru şi pune-l peste oglindă. Of, Ană dragă, iartă-ne, dar nu-ţi ştim toate rânduielile. Doamne, iartă şi păzeşte!
Femeile sunt toate de-ale casei şi cunosc rânduielile, dar acum par bezmetice. Fug care mai de care dintr-o parte în alta, scot vase din bufetul de vase, le analizează după mărime, numără furculiţe şi cuţite, caută prin lada cu haine, scot pieptare, şurţe, poale, ştrimfi, le scutură de un praf imaginar şi le pun pe spătarul unui scaun. Din raftul cu pantofi şi ghete de biserică, se aleg două perechi de pantofi negri, de box. Care cum trece pe lângă ei, se opreşte, ia peria de lângă şi îi mai freacă odată. Mă reflect când trec prin dreptul lor. Mai ştiu o oglindă ce nu-i acoperită. Pantofii sunt puşi sub scaunul pe care stau rândurile de haine scoase de prin lăzi sau dulapuri. Aşa, cu hainele pe el şi cu pantofii dedesupt, scaunul parcă-mi seamănă cu cineva cunoscut: o femeie bătrână, dolofană şi cam gros îmbrăcată care tocmai s-a descălţat, dar nu mai ştie unde să-şi pună la loc încălţările, sau care ar vrea să se încalţe, dar nu se poate decide ce pereche de pantofi să îşi pună în picioare. Ce faci, nană, vii, stai sau te duci? Mă pufneşte râsul la cele rostite în gând şi instinctiv, îmi pun mâna peste gură. Continuă să citești