Loial

HachikoLoial, -ă, loiali, -e, adj. Care îşi îndeplineşte cu cinste obligaţiile asumate; sincer, cinstit, leal (dexonline.ro)

Când cresc mare o să fiu doamna cu căţeii.

N-ar fi o imagine nouă pentru oraşul meu, avem o judecătoare care şi-a făcut haita ei de câini ai străzii. Îi adună, îi apără, îi grijeşte. Dimineaţa la opt fără ceva, iese din scară cu o oală de spaghete, macaroane, pâine înmuiată să le dea de mâncare. A avut ceva conflicte cu oamenii din scara de bloc în faţa căreia se aciuau patrupedele, dar a domolit conflictele mutându-şi „sediul” în faţă la cimitir. După-masa, cu două plase de oase de la măcelărie, prânzul se ia acolo. La un conflict verbal între ea şi un vecin de bloc care îşi vărsa frustrările ridicând tonul pe măsură ce fluxul de nemulţumiri creştea, am observat cum câinii fac un semicerc în jurul ei, arătându-şi iniţial dinţii frumos aliniaţi, mârâind şi culminând cu lătrături pe măsura tonului protestatarului. Continuă să citești

La zoo

la zooÎn ciclul gimnazial am fost într-o excursie cu clasa la grădina zoologică din Sibiu. Era toamna şi ploua. Pe când am ajuns la intrare, mai ploua mocăneşte. Ne-am alăturat fiecare bisericuţei din care făceam parte sau doream să facem parte şi am purces la vizitarea animalelor din ţarcuri. Două mituri mi s-au spulberat după vizita de atunci: cel al lupului mare şi rău ce mănâncă fetiţe în drum spre bunicuţe şi mitul maimuţei hlizite şi proaste. Mituri conturate în capul meu datorită moralei unor povestiri citite sau unor poveţe inoculate de către adulţii din jurul meu: „nu te du singură în pădure (opţional, în întuneric) că te papă lupu”, „nu fi ca maimuţa, poartă-te ca omu’ civilizat” etc. Continuă să citești

Lache

LacheTata era ceferist în Coşlariu. Făcea naveta cu trenul de şase dimineaţa şi la patru după-masa era acasă în Pănade. Când mai lua câte un rapid îmi aducea bomboane ovale, albastre, roşii, galbene şi portocalii. Asta până într-o vară, pe la cinci ani şi jumătate când m-am înecat cu una, schimbând culorile feţei din roşu, în albastru, în violet înspre negru. Eram prin curte şi tocmai dădeam să trec pragul casei să intru. N-am reuşit să pun decât un picior pe prag şi am rămas acolo. N-am ştiut prea bine de ce m-am blocat. Auzeam pe mama şi buni Ană urlând şi bocind. Şi chipul nervos al lui tata aplecat asupra mea, zicând muierilor să tacă din gură şi luându-l la rost pe Dumnezeu că mă lasă să mor în faţa şi în mâinile lui. După un colţ al gurii crepat şi pereţii unui gât zgâriaţi de două degete groase ce căutau o bomboană ovală portocalie, am dormit o zi întreagă. M-am trezit şi nu am mai văzut bomboane la noi în casă vreodată. Am ţinut frică de pragul acela al casei, nemaipunând piciorul pe el, ci doar sărindu-l în trecere. N-am îndrăznit să-l mai calc.

În vara următoare tata mi-a adus cu trenul de la lucru pe Lache. Continuă să citești