Tata era ceferist în Coşlariu. Făcea naveta cu trenul de şase dimineaţa şi la patru după-masa era acasă în Pănade. Când mai lua câte un rapid îmi aducea bomboane ovale, albastre, roşii, galbene şi portocalii. Asta până într-o vară, pe la cinci ani şi jumătate când m-am înecat cu una, schimbând culorile feţei din roşu, în albastru, în violet înspre negru. Eram prin curte şi tocmai dădeam să trec pragul casei să intru. N-am reuşit să pun decât un picior pe prag şi am rămas acolo. N-am ştiut prea bine de ce m-am blocat. Auzeam pe mama şi buni Ană urlând şi bocind. Şi chipul nervos al lui tata aplecat asupra mea, zicând muierilor să tacă din gură şi luându-l la rost pe Dumnezeu că mă lasă să mor în faţa şi în mâinile lui. După un colţ al gurii crepat şi pereţii unui gât zgâriaţi de două degete groase ce căutau o bomboană ovală portocalie, am dormit o zi întreagă. M-am trezit şi nu am mai văzut bomboane la noi în casă vreodată. Am ţinut frică de pragul acela al casei, nemaipunând piciorul pe el, ci doar sărindu-l în trecere. N-am îndrăznit să-l mai calc.

În vara următoare tata mi-a adus cu trenul de la lucru pe Lache. Continuă să citești →