În afara unui tren și a barierei ce-l anunță, nu mă deranjează nimeni. Mai foșnește stejarul din stânga mea, dar ne cunoaștem de mulți ani, știu că nu deranjez, știe că nu mă deranjează. Aleea e la o bună distanță de mine. Ultimii rătăciți ies pe poartă, într-o mână cu săpăliga, un bidon de apă de 5 l și în cealaltă, o plasă de plastic, gunoi din ceară și plastic topit, frunze și flori moarte. Singuri majoritatea, rar în tandem sau cu un copil după ei. Nu vorbesc și când o fac, e în șoaptă. Poate din respect, poate de frică. Îmi aștept rândul și momentul. Am chef de vorbă. Continuă să citești →