„Erai cam ciudăţică.”
Neputând dezlega dacă diminutivarea venea din afecţiune sau din teama de a nu mă jigni spunând lucrurilor pe nume, am cerut detalii.
„Aveai zile în care nu vorbeai cu nimeni nimic.”
Discuţia avea loc afară, pe o terasă, la masa organizată cu ocazia reuniunii de zece ani de la terminarea liceului. Cine mă caracteriza, era Manuela, cu o vechime de zece ani în împărţirea aerului unei săli de clasă cu mine, din a 2-a până în a 12-a.

***
La petrecerea de final de an din clasa a 7-a, diriga ne-a făcut un joc. A scris pe un bileţel câte două, trei trăsături de-ale fiecărui elev. Le citea, iar cine se regăsea, trebuia să se ridice să zică: „Eu sunt.” Clasa dădea verdictul: „da, el/ea e” sau „nu, nu e el/ea.” Au fost cazuri când doi elevi s-au recunoscut în aceleaşi trăsături, dar clasa i-a diferenţiat rapid şi corect.
„Tăcută, melancolică, enigmatică.” Continuă să citești →