Amintirile anilor ’80: uniforma de șoim al patriei de un albastru-deschis, subțire, dintr-un material șifonat, cu o fundă mare, roșie, pe dedesubtul căreia îmbrăcam două bluze tricotate de mama, una subțire din mohair, alta mai groasă din lână, o vestă tricotată și ea, o bluză de corp și maieu; o căciulă gri cu dungi roșii în zigzag, cu cănac lung ce-mi alunga urâtul când mă plictiseam; meniul de cămin format din ceai de zahăr ars, băut din căni de aluminiu sau metal, macaroane cu pesmet și biscuiți maro, tari, armă albă când colegul îmi lua creionul bont de colorat; costumul de fâș galben-închis cu bretele în care, din cauza hainelor avute deja pe dedesubt, cu greu intram și mai greu ieșeam și pe care la prima adiere de frig, din septembrie până în martie, eram obligată să îl îmbrac; ursonul indigo cu nasturi roșii și glugă, moștenire de familie; papucii de iarnă întotdeauna cu un număr și jumătate mai mare ca să-mi încapă picioarele învelite în trei rânduri de șosete subțiri peste care trăgeam unul de lână; frica de întuneric când urcam scările ca să ajung acasă, alungată uneori de ecoul vocii mele cântând ”Mi-o zîs mama că mi-o da” sau de pâlpâirea unei lumănări în pragul ușii lăsate deschisă de o mămică să nu se sperie copilul. Continuă să citești →