Tolstoi, bată-l vina!

furnica-si-porumbitaNu mi s-au citit povești când am fost mică. Nu am avut vreo poveste favorită pe care să o fi citit și recitit la nesfârșit, vreo eroină a cărei viață să mi-o fi dorit, vreo prințesă cu ale cărei haine să mă fi îmbrăcat, vreo caleașcă la ieșirea din bloc la care să fi visat, vreun Făt-Frumos pe cal alb care să mă ia cu el, vreo mamă-vitregă care să-mi ofere mere otrăvite, prieteni cu abilități ca prinderea păsărilor din zbor sau cunoscători ai limbii furnicilor sau cu pile la regi verzi, roșii sau albi, păduri magice, fermecate în care să mă pierd. De la început le-am văzut ca aberații. La două dintre ele, anii vieții m-au contrazis Continuă să citești

Limpi-bapa sau limba

Look at meN-am vorbit la vârsta la care în mod normal ar fi trebuit să încep să rostesc cuvinte inteligibile, undeva imediat după etapa de gângurit şi primele silabisiri de „ma-ma”, „ta-ta”, „pa-pa”. Considerând că nevoile primare îmi erau îndeplinite – papa, somn, caca, nu am găsit de cuviinţă să mă grăbesc a vorbi.
Când s-a întâmplat să pronunţ prima mea propoziţie, am făcut-o clar şi tare, fără stâlcirea vreunui cuvânt. Evenimentul a fost marcat în calendar. Iar motivul pornirii mele iniţiatice pe drumul vorbirii era unul simplu: îmi era foame şi cineva uitase să îmi dea de mâncare în ziua respectivă, ocupaţi cu trebui gospodăreşti. Continuă să citești

Lache

LacheTata era ceferist în Coşlariu. Făcea naveta cu trenul de şase dimineaţa şi la patru după-masa era acasă în Pănade. Când mai lua câte un rapid îmi aducea bomboane ovale, albastre, roşii, galbene şi portocalii. Asta până într-o vară, pe la cinci ani şi jumătate când m-am înecat cu una, schimbând culorile feţei din roşu, în albastru, în violet înspre negru. Eram prin curte şi tocmai dădeam să trec pragul casei să intru. N-am reuşit să pun decât un picior pe prag şi am rămas acolo. N-am ştiut prea bine de ce m-am blocat. Auzeam pe mama şi buni Ană urlând şi bocind. Şi chipul nervos al lui tata aplecat asupra mea, zicând muierilor să tacă din gură şi luându-l la rost pe Dumnezeu că mă lasă să mor în faţa şi în mâinile lui. După un colţ al gurii crepat şi pereţii unui gât zgâriaţi de două degete groase ce căutau o bomboană ovală portocalie, am dormit o zi întreagă. M-am trezit şi nu am mai văzut bomboane la noi în casă vreodată. Am ţinut frică de pragul acela al casei, nemaipunând piciorul pe el, ci doar sărindu-l în trecere. N-am îndrăznit să-l mai calc.

În vara următoare tata mi-a adus cu trenul de la lucru pe Lache. Continuă să citești

Televizoarele copilăriei

televizorEra alb-negru, se strica des şi tata mă trimitea la vecinul de la etajul unu, blocul de lângă noi, să-l chem să ni-l repare. Cam odată la două luni vecinul venea la noi, îi desfăcea carapacea neagră din spate, meşterea ceva cu o şurubelniţă, îl baga în priză şi mergea…încă 2 luni. Eram clasa întâi. Ajungeam de la şcoală, îmi aruncam ghiozdanul pe scaun, mă repezeam să-l bag în priză, întotdeauna cu mare grijă pentru că se întâmpla să facă câte o scânteie uneori, apăsam cu putere butonul mare, negru şi…vedeam pureci. Mă trânteam pe fotoliu, cu uniforma încă pe mine şi aşteptam. Dura un timp. Sunetul era primul care-şi revenea şi într-un final imaginea. Când la ora 5 după-masa erau Ţestoasele ninja, veneam în casă cu cel puţin o jumătate de oră înaintea orei desenelor, pentru a da drumul televizorului, să apuce să îşi facă “încălzirea”. Multă răbdare cerea (şi primea) de la cei şapte ani ai mei televizorul. Continuă să citești