– Daţi fuga una iute, de acoperiţi oglinda mică de la intrare!
            – Cu ce, mătuşă, că nu mai avem cârpă neagră?
            – Ia, uită-te în bufetu’ din camera de dinainte. Dintr-un sertar de-acolo, ia un batic negru şi pune-l peste oglindă. Of, Ană dragă, iartă-ne, dar nu-ţi ştim toate rânduielile. Doamne, iartă şi păzeşte!
            Femeile sunt toate de-ale casei şi cunosc rânduielile, dar acum par bezmetice. Fug care mai de care dintr-o parte în alta, scot vase din bufetul de vase, le analizează după mărime, numără furculiţe şi cuţite, caută prin lada cu haine, scot pieptare, şurţe, poale, ştrimfi, le scutură de un praf imaginar şi le pun pe spătarul unui scaun. Din raftul cu pantofi şi ghete de biserică, se aleg două perechi de pantofi negri, de box. Care cum trece pe lângă ei, se opreşte, ia peria de lângă şi îi mai freacă odată. Mă reflect când trec prin dreptul lor. Mai ştiu o oglindă ce nu-i acoperită. Pantofii sunt puşi sub scaunul pe care stau rândurile de haine scoase de prin lăzi sau dulapuri. Aşa, cu hainele pe el şi cu pantofii dedesupt, scaunul parcă-mi seamănă cu cineva cunoscut: o femeie bătrână, dolofană şi cam gros îmbrăcată care tocmai s-a descălţat, dar nu mai ştie unde să-şi pună la loc încălţările, sau care ar vrea să se încalţe, dar nu se poate decide ce pereche de pantofi să îşi pună în picioare. Ce faci, nană, vii, stai sau te duci? Mă pufneşte râsul la cele rostite în gând şi instinctiv, îmi pun mâna peste gură. Continuă să citești →