Taci, te rog! Cred că am surzit din cauza ta. De fapt, de câteva luni de când ne ştim, nu am apucat să aud şi altceva în afară de tine. Nu-mi permiţi. Orchestra ta cu bătăi rapide, puternice şi asurzitoare mă face să-mi iau lumea în cap. Dar nu pot să fug, să evadez, nu pot face nimic altceva decât să înot. De săptămâni întregi tot asta fac, înot într-un lichid vâscos, cald, familiar. Aş vrea să înot cât mai departe de tine. Dar eşti permanent în cârca mea, în gâtul meu, în urechi, în minte, chiar şi-n degetele de la picioare îţi simt reverberaţiile. Tânjesc după puţină linişte. Sau aş vrea un alt fond sonor. Te rog nu mă mai fugări cu zgomotele tale, lasă-mă să mănânc în linişte, lasă-mă să dorm, lasă-mă să-mi explorez trupul ce zilnic îmi oferă surprize, minuni, descoperiri, extensii, dezvoltări. Lasă-mă să-l simt cum creşte. Vreau să-l aud! E în zadar, eşti prea puternică. Nimeni nu te poate struni, nimeni nu te poate stăpâni. Mă consumi, mă contopeşti, mă inunzi, mă dovedeşti. După nouă luni, renunţ. Sunt epuizat. Admit: sunt al tău mai mult decât vei fi tu vreodată pe deplin a mea.
M-am născut. Continuă să citești →