În zilele când lumea mi se pare prea mare, prea fără sens, prea deloc ca la țară, în momentele când simt zgârietura sforii pe gâtlej și mirosul nimicului cu gust de săpun, când privirea din capul plecat pe spate zărește doar nori albicioși, denși, fără un strop de albastru, iar limba mi-e grea și răspunde unui bine intenționat ”Ce mai faci?” cu un ”Bine.” sec, dur și gol ce nu permite alte propoziții după, plec.
Le spun evadări. Continuă să citești →