Cauți pietre. Mari, de mărimea unui pumn. Te plimbi pe mal aplecat de șale cu ochii în pământ. Malul nu-ți oferă decât ce a regurgitat el: pietre mici ca ouă de prepeliță, fără colțuri, fără asperități, pornind de la albastru închis spre negru până la alb. Sunt ovale, netede, curate, perfecte. Nu pentru ce-ți trebuie ție. O iei înspre crângul de copăcei, tufișuri cu spini și buruieni de lângă malul apei. N-ai la tine brișcă, cuțit, toporișcă, macetă. Din principiu. Apa vine în valuri peste picioarele mele. Calc spuma albă ca să-o rețin, să mă holbez la ea pe săturate. Mi se scurge printre degete, luând cu ea urma picioarelor. Te întorci cu trei crengi pe un braț, două pe celălalt și două pietre mari în palme. Continuă să citești →