Io’na și Geta
Cu Io’na m-am trezit la ușă într-o toamnă. Înaltă, de 1.80, slabă, cu ochii verzi-gălbui, cu un păr lung până la cur, castaniu, des, lins și gros cu care ud fiind, ne bătea pe spate la iaz la Târnavă să ne răcorească.
”Săru’mâna! Geta e acasă?”
Io’na cu care colindam dealurile și pădurile, cu care mergeam cu bidoanele după apă în capu’ satului sau la școală. Io’na cu care jurizam concursurile de ‘tort cu coroniță’ și ne lăsam mesaje scrise pe plăci făcute din păpălașcă. Io’na căreia i-a venit ciclu cu doi ani înaintea mea și după aceea în lunile când eram împreună, trebuia să-mi arate și explice ce și cum și mai ales de ce. Io’na care împărțea felia de mămăligă arsă pe sobă, cu un strat subțire de zahăr sau dulceață de prune cu mine.
”Am venit să o văd. Așa numa…”
Io’na care îmi scria scrisori și-mi cerea luna de pe cer: scrie-mi că mi-e dor de tine.
”Păi, am intrat la facultate și mi-am promis ceva…”
Io’na căreia citindu-i scrisorile plângeam neînțelegând de ce nu putem trăi împreună, de ce ea stă în Sebeș și eu în Blaj, de ce ne vedem numai 3 luni pe an, de ce nu puteam fi eu sora ei și nu Ana-Maria, de ce, de ce, de ce.
”… că dacă intru la facultate, mă sui în primu tren să o văd.”
Io’na căreia îmi era rușine să-i spun cât mi-e de dragă sau cât e de frumoasă și cum cu ea-mi începe vara. Continuă să citești →