Nu mă descurc să găsesc nordul și nici să mă lămuresc cât e ora uitându-mă la soare și calculând umbra. Încerc să port ceas și să-mi fac rost de-o hartă.

Vorbesc mult cu mâna stângă, cea pe care port contorul pierderii timpului și nu sunt mereu atentă la obiectele contondente ce vin în contact cu ea: un perete, un geam, spătarul unui scaun, o ușă de mașină. Ceasul plătește cu viața neavenitele întâlniri: curea ruptă și agățată, ecran spart prin care își expune indecent limbile-i subțiri, inerte.
Cel care mă-nsoțește acum este cu mine de un an. Nu-i dai un an: cureaua de un albastru-deschis e ruptă, dar nu de tot, tolerabil de murdară, are ecranul zgâriat și marginile, cândva argintii-metalice, roșiatice de atâta purtat, frecat, contact cu aer, apă, piele, haine. Ar merita ceva mai bun, dar cum merge perfect, n-are șanse. Continuă să citești →