Pe la cinci ani îmi amintesc cum încercam să mă ţin după tata şi după încă vreo doi vecini care alergau pe înserat până pe hulă şi-napoi. Hula e un deal pe care şi dacă îl urci la pas te face să transpiri. În fugă nu am mai încercat să-l urc de când aveam cinci ani. Tata a jucat fotbal la viaţa lui, a arbitrat apoi şi într-un final a şi antrenat. Echipa satului. Când la primul antrenament i-a pus să fugă cinci ture de teren drept încălzire, a ieşit cu scandal. „Da’ de ce să fugim atâta? Noi venim de la lucru. Suntem obosiţi. Am venit să jucăm fotbal, nu să fugim.” I-a convins numai după ce i-a provocat: „Pe 50 de m vă întrece şi fata mea.” Aveam 10 ani atunci şi mergeam la atletism. Nu am câştigat întrecerea cu fotbaliştii satului, dar tata le-a dovedit că la 10 ani aveam mai multă rezistenţă şi viteză decât majoritatea fotbaliştilor din sat, băieţi mai mari decât mine cu 15-20 de ani.
La atletism am ajuns după ce un nene, care făcea pe managerul asociaţiei sportive locale, a venit la mama la serviciu şi văzându-mă pe acolo, i-a spus să mă dea la atletism. M-am dus împreună cu Claudia, fata colegei de serviciu a mamei, amândouă de-o vârstă. Continuă să citești →