Buni Victoria şi-a suit picioarele obosite în trenul de după-masă, a parcurs în ritmul ei cele zece minute de la gară până la blocul unde stau, a urcat cele patru etaje a câte 16 trepţi fiecare şi ajungând în faţa uşii, îi mulţumi lui Dumnezeu cu o cruce. Poftind-o înăuntru îmi menţionă pentru a nu ştiu câta oară că ea e prea bătrână pentru trenuri, trepţi şi trăit în general. Un scaun, un pahar cu apă şi-un „lasă, buni, că nu eşti bătrână deloc, de vreme ce moşu te duce încă la sapă” îi temperară pe moment cei 79 de ani ce-o purtaseră în ziua cu pricina la sărbătorirea celor 22 de ani împliniţi ai nepoatei sale.
Monica primi un telefon de acasă. Unghiul ei murise şi peste trei zile era înmormântarea. „Salut, vin acasă. De fapt, vin la o înmormântare…unchiu’. Pică de ziua ta. Deci, ne vedem la o poveste.” Continuă să citești →