Să plec. Oriunde. Cât văd cu ochii. Fără să ştiu unde, fără să spun ceva cuiva. Cu maşina, cu trenul, pe jos, cu avionul. Să mă opresc doar atunci când îmi obosesc ochii sau picioarele, să dorm fără ca dimineaţa să aud vreun ceas deşteptător, să mănânc ce poftesc fără să mă uit pe un meniu, să nu întâlnesc oameni pe drum decât dac-aş vrea să dau ziua bună cuiva, să străbat păduri tăiate de ape repezi, cu drumuri amprentate de roţi de tractor, să traversez asfalturi pe care să întâlnesc maşini la fel de des ca cioara albă, să vorbesc de una singură şi să-mi răspundă doar lătratul unui căţel ce se ia după mine şi de care, cu toate înjurăturile şi „marş acas’”, nu mai pot scapa. Continuă să citești →