8 martie 1987
„De ziua ta, mămico/În dar ţi-am adus inima/Şi crede-mă, mămico/Un dar mai frumos nu se putea.” Ridic ochii din podea destul cât să văd pe chipul tovarăşei dacă am greşit vreun cuvânt sau să o caut pe mama cu privirea ca să-mi confirme că n-am uitat nici un vers şi să-i dau drumul înainte. Nu uit ca la ultimul cuvânt din fiecare vers să lălăi litera: „mămicooo… inimaaa… mămicoooo… puteaaa.” Continuă să citești
Dragă mamă,
În Spania îmi merge bine. M-am mutat recent într-o clădire tipic iberică: impozantă, de piatră, cu atât de multe camere încât nici n-am apucat să dorm în toate, cu geamuri înalte, pe pervazul cărora mai fac câte un popas păsările şi-mi lasă amintire câte-o amprentă. Dacă-i proaspătă, o scot cu dosul cămăşii înmuiate-n scuipat. Dacă-i mai veche, trebuie s-o raşchetez mai întâi cu unghia, apoi puţină cămaşă cu scuipat.
E cald aici, mamă, tare cald. Noroc cu zidurile de piatră că emană răcoare. Mă mai lipesc de ele şi-mi întind braţele de-a lungul lor ca şi când le-aş îmbrăţişa. Atunci mă gândesc la cât de bătrâne or fi, la câte ştiu, la câte or fi văzut, la câte or fi asistat, la câte or fi simţit, la câte gânduri or fi alinat cu tăcerea lor. Cam ca tine, mamă. Continuă să citești