http://www.youtube.com/watch?v=ppGldRPgJFg
S-a luat curentul. E beznă. M-a prins în faţa blocului. Nu pot urca sus, trebuie să aştept pe careva. Îmi ţin de urât şi de frică vorbind singură. „Vezi, dacă nu te-ai dus acasă pe lumină… Adio, curentul nu mai vine… Bine că ţi-o trebuit să stai afară, până s-o-ntunecat”. Nu-mi iau ochii de pe tunelul dintre blocuri, deşi în întunericul lăsat nu disting nimic. Aud doar paşii siluetelor care intră pe sub el şi mă rog la fiecare siluetă din tunel să facă stânga spre scara mea. „Măcar până la etajul doi,” implor pronia cerească. Câteva speranţe deşarte, zdrobite de trei paşi când au făcut la dreapta. Nici un frate, nici o soră, nici o tanti, nici un nene nu-şi fac apariţia ca să intre cu mine în scară şi să urcăm împreună.
Nimeni. E tot mai întuneric, mai frig şi mai frică. Apuc cu ambele mâini mânerul de metal, vopsit în verde al uşii de la intrarea în bloc. Uşa are un scrârţâit familiar ce-l aud şi noaptea când stau în pat. Trag atât cât să-mi strecor corpul printre uşi. Sunt în scară, la parter. În dreapta, e uşa lu’ tanti Cheţi, în stânga unguru’ şi în faţă… hăul de sub scări. Alerg iute să nu mă prindă, pipăind cu mâna trepţii în timp ce urc. În patru labe termin primul etaj. Aş fi un pic mândră de mine că am scăpat aşa repede de primul hop, dacă nu mi-ar fi atât de frică să mă bucur în întuneric.
Etajul doi: mă lipesc cu spatele de peretele jumătate vopsit în verde, jumătatea de sus văruită în alb-gălbui. El e sprijinul meu, e tare, mare şi ca să capăt puteri, mă frec cu nădejde de el. Ştiu că dacă ajung în casă mama o să mă ia iarăşi la rost chestionându-mă unde şi cum am reuşit să-mi murdăresc fâşul în halu-mi specific, dar eu nu-mi dau de gol prietenii şi nici fricile. Pun dreptul primul, apoi stângul şi urc trepţii numărând cu glas tare. Răsuflu uşurată când ajung la 16.
Etajul trei: mă prind de balustradă şi… m-apuc de cântat. „Mi-o zîs mama că mi-o da/Văleleu, văleleu/Zestre când m-oi mărita/Văleu, văleu, văleleu!” E cântecul verii trecute învăţat de la Roxana din Piatra Neamţ, nepoata lu’ mam-mare a lu’ Chiorean din Pănade. Roxana zicea că e cântecul unei doamne. „Tovarăşă?” „Nu, doamnă.” Roxana e mai mare ca mine. L-am cântat toată vara, în drum spre iaz sau după apă, bălăngănind bidoanele de plastic goale, când plămădeam jucării din păpălaşcă, când urcam coasta să ne uitam după oamenii care veneau de la tren… toată vara.
Pereţii din plăci de beton cântă cu mine printr-un ecou ce-mi ţine de urât şi de frică. Pe la jumătatea etajului patru nu mă mai ţin nici de balustradă, nu mă mai frec nici de perete, nu mai număr trepţii, ci îi urc de parcă n-aş avea nici o grabă şi nici frica ce mă mâna primele etaje. „Două raţe crăcănate/ Văleleu, văleleu/Ăstea-s cică-s vaci cu lapte/Văleu, văleu, văleleu!” Râd închipuindu-mi că cineva ar putea confunda o ţuscă (raţe-răţuşte-ţuşte) cu o vacă. Am ţuşte mute la Pănade, preferatele mele fiind Athos, Porthos şi Aramis, iar moşu are vaci, pe Joiană şi pe Florica. Imposibil de confundat.
Nici o uşă nu s-a deschis în întunericul scării să vadă cine sau de ce cântă. E drept că nu e o raritate ca pe scara noastră să răsune a cântec. E noaptea, etajul şi cântecul. Majoritatea cu aceleaşi teme muzicale: nevastă, gelozie, licori bune de uns un suflet chinuit de viaţa grea lăsată de Dumnezeu pe pământ. Al meu e în primă audiţie pe scara B şi nu repetă niciuna din temele arhicunoscute. E original, probabil despre măritat şi alte promisiuni zaharate, dar pentru mine e despre vara trecută, despre drumul spre iaz sau după apă, bălăngănind bidoanele de plastic goale, despre jucării plămădite din păpălaşcă, despre locul de pe coastă de unde priveam oamenii care coboară din tren.
Şi despre o frică de întunericul de afară ce reverbera înăuntrul unui copil de şapte ani, frică demolată de-un cântec într-o seară friguroasă de toamnă, pe când urca patru etaje a câte 16 trepţi fiecare.
Dragă Maria Tănase, mulţumesc frumos pentru cântec(e) şi pentru fricile alungate şi dezlegate!
Semnat,
Maria, fata lu’ Marea lu’ Gheorghe lu’ Eugen din Pănade şi-a lu’ Gheorghiţă a lu’ Ana lu’ Sonica din Pănade