Ştiu exact momentul când am luat contact cu lumea din afara universului meu: în clasele primare când părinţii m-au mutat de la şcoala din sat la cea de la oraş. Democraţia originală era recent instalată în ţara noastră, dar în familia mea, lipsea cu desăvârşire. Drept urmare am făcut ce am putut la vârsta aceea de 8-9 ani pentru a-mi arăta nemulţumirea în privinţa neconsultării mele asupra dezrădăcinării: am tăcut.
La sat era lumea mea: Continuă să citești
Când după ’90 s-au dat pământurile înapoi oamenilor, tata a fost contestat de oamenii din satul lui, zicând că el e orăşean, nu de-al lor. Tata era născut, crescut la sat, însurat şi mutat la oraş. Programul, traiul şi viaţa familiei mele în primii 18 ani de viaţă ai mei era de lunea până vinerea la oraş, de vinerea după-masa până duminica seara, la ţară. Colegii de şcoală, orăşeni la a doua generaţie cel mult, îmi ziceau că sunt de la sat şi mă strigau Mărie. Cei din sat mă considerau orăşeancă şi îmi ziceau Georgeta. Eu mă recomandam ca fiind de la sat, când o lele, nană sau moş mă oprea să mă întrebe „De-a cui sunt?” şi de la oraş când eram întrebată „Cum te cheamă?”. Când băieţii mă tachinau, îmi cântau „Mărie, dragă, Mărie, de te-ar da maica-ta mie…”, o parte şi „Maria e fata cu zâmbet de foc, ea îmi poartă întodeauna noroc”, cealaltă parte. Continuă să citești