Ora de religie începea cu noi, elevii, în picioare, unii cu mâinile împreunate ca de rugăciune, unii numai atingându-şi degetele, unii cu ele pe lângă corp, rosting în cor Tatăl nostru. Părintele paroh ne acompania şi el, după care ne ruga să luăm loc în bănci. Deschidea Biblia şi ne citea din ea un fragment, de obicei, o pildă. Când termina, ne-o interpreta. Apoi ne întreba dacă avem întrebări. Aveam, dar ne era frică să le rostim. Odată când părintele ne-a predat cele 10 porunci, unul dintre noi a ridicat mâna şi l-a întrebat de ce ne rugăm la icoane, dacă n-avem voie cu chip cioplit? Nu am înţeles nici unul răspunsul elaborat al părintelui paroh. Dar am înţeles cu toţii că dacă punem întrebări va trebui să stăm restul de oră în picioare, concentrându-ne atenţia asupra vorbelor rostite cu patos de părinte şi să dăm din cap că înţelegem ceea ce se străduia el să explice unor copii de ciclu gimnazial. Cum întrebări nu (mai) existau, ora se sfârşea întotdeauna mai repede şi, la fără 20, părintele ne dădea drumul acasă. Continuă să citești →