Michel
Seara, după miezul nopții ne-am cunoscut. Am coborât dintr-o mașină în care nu știu ce căutam, dar știu că nu voiam să fiu și m-am oprit la prima bancă luminată de un bec. Lumina chioară și cele șase scânduri ce alcătuiau banca de așteptare dintr-o haltă cfr, s-au dovedit a fi locul.
Am spus pas oamenilor. Așteptam. Un semn. Ceva. Un tren. Următorul era la 3 dimineața. Îmbrăcată cu paltonul alb. Alb pe banca de lemn veche și murdară, cu un ceferist și cinci câini vagabonzi, pe o noapte de toamnă. Cu gândul la jeg. Jegul din lâna albă ce nu iasă la spălat. Cu ceasul de pe mână verificat din cinci în cinci minute calculând cât mai era până la trei. Mai era. Continuă să citești →