Era alb-negru, se strica des şi tata mă trimitea la vecinul de la etajul unu, blocul de lângă noi, să-l chem să ni-l repare. Cam odată la două luni vecinul venea la noi, îi desfăcea carapacea neagră din spate, meşterea ceva cu o şurubelniţă, îl baga în priză şi mergea…încă 2 luni. Eram clasa întâi. Ajungeam de la şcoală, îmi aruncam ghiozdanul pe scaun, mă repezeam să-l bag în priză, întotdeauna cu mare grijă pentru că se întâmpla să facă câte o scânteie uneori, apăsam cu putere butonul mare, negru şi…vedeam pureci. Mă trânteam pe fotoliu, cu uniforma încă pe mine şi aşteptam. Dura un timp. Sunetul era primul care-şi revenea şi într-un final imaginea. Când la ora 5 după-masa erau Ţestoasele ninja, veneam în casă cu cel puţin o jumătate de oră înaintea orei desenelor, pentru a da drumul televizorului, să apuce să îşi facă “încălzirea”. Multă răbdare cerea (şi primea) de la cei şapte ani ai mei televizorul. Continuă să citești →