Camera are un geam cu canturi albe și o perdea macrame ce atârnă. În dreapta, pe o măsuță de lemn fără față de masă, stă televizorul. Pornit, dar fără sonor. După imagini, sunt știri. Un bec fără abajur atârnă din mijlocul tavanului. Lumina galbenă bate spre centrul gol, fără covor al camerei, lăsând jocuri de umbre pe pereții de-un maro închis și semiîntuneric în colțuri. Scaune de lemn străjuiesc marginile camerei. Lumea stă pe ele sau adunată în jurul lor. Încerc să dau un tur al camerei, să-mi găsesc un loc. Nu vreau să deranjez și nici n-am curaj să trec prin mijlocul camerei direct spre colțul din dreapta unde parcă am văzut un loc și unde întunericul ar fi mai adânc. Frec pereții cu spatele și mă preling pe lângă grupurile adunate, cu privirea în jos, murmurând câte un ”Mă scuzați!” la răstimpuri. Continuă să citești →