M-am lepădat de tata de trei ori.

Din sat până la gară e mai bine de un km. Târnava ocolește satul pe toată latura de sud. Podul de peste ea mărginește intrarea sau ieșirea din sat, depinde dacă vii sau pleci. Drumul e promenada unde găsești de sărbători și duminica până după înserat, tineretul satului. Pe aici au trecut și mama cu tata în cele șase luni de curtat: peste pod, peste Târnavă, printre sălcii, pe lângă plopi, spre gară.
20 de ani mai târziu, e sărbătoare și cinci fete, fac același traseu: o tură până la gară. Se întunecă când se apropie înapoi de pod. Le ajung din urmă oamenii ce-au coborât la trenul de 9. Decid să nu mai facă tura a doua. Decât să recunoască că le e frică pe drumul lung, întunecat, mărginit de plopi, cucuruz, grâu și ceva straturi, mai bine își spun că-s obosite și nu mai au chef de plimbat. Cineva face baie la pod. Fluieră, pleoscăie și bate apa cu putere. Din curbă, de după sălcii nu se vede cine. Primii stâlpi de iluminat sunt după pod, la intrarea în sat. Nu bat până în locul de unde vine fluieratul. Ajunse pe pod fetele se opresc să vadă cine e personajul care tulbură întunericul și peștii. E în curul gol. Se clatină când dă să iasă din apă, să se suie pe un răzor, să-și ia hainele să se îmbrace. Nu se șterge. Își trage cămașa peste trupul ud și după două încercări și pantalonii. Nu-i pasă de oamenii de pe pod, de privirile reprobatoare, că-l vede tot satul sau că niște copile râd de el. Întunericul îmi ferește fața.
”Geta, ăla nu-i tată-to?”
”Ăla nu-i tata.”

Tata e la Cluj de câteva zile. Mama e cu el. Mă plictisesc. Îmi plăcea programul de dinainte: școală până la 1, cu tata în rezervă unde nu tac din gură și nu-i dau pace, punându-i cinci mii de întrebări, una mai tâmpită decât alta la care el îmi răspunde șoptit, îi mănânc piersicile din care el gustă forțat că altcumva știe că nu mănânc nici eu, mă pune să șed să citesc sau să-mi fac temele și-i spun că nu am că iau vacanța în câteva zile, insist să se sprijine pe mine cu toată puterea, în timp ce el îmi pune o mână moale și încet pe umăr când dă să meargă la baie preferând sprijinul peretelui în ciuda bravurii mele că sunt tare, mare și pot duce, totul până la 8 când vine mama să mă înlocuiască.
Tata se-ntoarce în seara asta de la Cluj. Eu am fost la Râmetea pe munte, cu grupul de la părintele Cornie. Am stat la o casă unde bătrâna care ne hrănea, ne grăia în ungurește, noi răspunzându-i cu ”Săru’-mâna!”, ne-am urcat, colindat și bătut stâncile golașe în lung și-n lat până am dat de stânca potrivită, alb-albăstruie unde părintele Gigi a ținut slujba cu noi, toți copii, adunați în jurul ei șezând pe pietricele, Neluța a căzut de pe munte și și-a rupt piciorul, iar eu seara m-am dus să-l văd pe tata. Același drum, aceeași rezervă, același pat, aceeași pijama albă cu dungi albastre. Colegul de fotbal a lui tata, îmbrăcat cu un halat alb, iasă din rezervă cu ochii în lacrimi. Îmi pune o mână grea pe umăr. ”Ce face boala dintr-un munte de om cât o fost tată-to…” Mama stă lipită de peretele coridorului și când mă vede se pune pe plâns. Lumina e stinsă când intru la tata. Nu o aprind nici eu. Las ușa de la coridor deschisă să bată neonul de-afară. Mă așez pe pat lângă el să-l iau în brațe. Îl cuprind cu un braț. Îi simt coastele, e slab, adormit și nu-mi răspunde.
”Ăsta nu e tata!”

Unchiul Traian a bătut azi noapte în poartă. L-am văzut pe geam din camera de deasupra pivniței ce dă spre poartă și spre stradă. Era după miezul nopții și n-aveam somn așa că am fugit de i-am deschis înainte să apuce moșu să-și tragă pantalonii peste izmene și să-l întrebe care-i baiul. Am întrebat eu. Unchiul n-a vrut să-mi răspundă. ”Adă-l pe moșu-to!”. Când la lumina de pe curte aprinsă de moșu, am zărit-o în spatele lui pe mătușa cu fața în batistă, plânsă și suspinând, am știut.
Vreau la tata!
Tata e în costum, cu cravată. Îi stă bine. L-am mai văzut așa când mergea la ospăț. Dar fără cravată. Lui tata nu-i place să poarte cravată. Mama insistă. Tata e frumos. Întotdeauna a fost frumos chiar dacă buni comentează că e prea frumos și că n-are fire de păr alb în cap. Mă duc către el. Nu pot să mă așez lângă și nici să-l iau în brațe. E prea sus. Mă ridic pe vârful picioarelor până ajung la fața lui. Încerc să-mi pun capul pe umărul lui și cu o mână să-l iau de după gât. Odată am căzut pe burtă pe ciment și în îmbrățișarea fără voie, înainte de durerea loviturii, am simțit până-n măduva spinării cât de rece e. Tata e ciment.
”Ăsta nu e tata!”