Era alb-negru, se strica des şi tata mă trimitea la vecinul de la etajul unu, blocul de lângă noi, să-l chem să ni-l repare. Cam odată la două luni vecinul venea la noi, îi desfăcea carapacea neagră din spate, meşterea ceva cu o şurubelniţă, îl baga în priză şi mergea…încă 2 luni. Eram clasa întâi. Ajungeam de la şcoală, îmi aruncam ghiozdanul pe scaun, mă repezeam să-l bag în priză, întotdeauna cu mare grijă pentru că se întâmpla să facă câte o scânteie uneori, apăsam cu putere butonul mare, negru şi…vedeam pureci. Mă trânteam pe fotoliu, cu uniforma încă pe mine şi aşteptam. Dura un timp. Sunetul era primul care-şi revenea şi într-un final imaginea. Când la ora 5 după-masa erau Ţestoasele ninja, veneam în casă cu cel puţin o jumătate de oră înaintea orei desenelor, pentru a da drumul televizorului, să apuce să îşi facă “încălzirea”. Multă răbdare cerea (şi primea) de la cei şapte ani ai mei televizorul.
Odată, când s-au împlinit din nou cele două luni şi vecinul a fost convocat la o nouă operaţie cu surubelniţa în carapacea neagră şi plină de praf a televizorului, l-am auzit la plecare spunându-i mamei să treacă pe la magazinul lui să-şi cumpere un televizor color, cu telecomandă „că-s bune…nu se strică aşa de repede…aduse din Suedia sau Germania…şi-s la modă acum”. Mama nu le avea cu moda. Au mai trecut câţiva ani până când, de Revelion, ne-am trezit acasă cu un monstru imens, maro deschis, cu ecran verzui când nu era pornit. Made in Sweden scria pe carapacea din spatele lui. Avea o telecomandă cu opt programe,1-8, plus zero, restul le accesam de la butoanele televizorului. Era aşa de greu că nu puteam scoate mileul să ştergem praful de sub el decât dacă era tata acasă să-l ridice. Veneam de la şcoală, îmi aruncam ghiozdanul pe scaun, mă trânteam pe fotoliu, cu uniforma încă pe mine şi aşteptam…să ajungă fratele meu de la şcoală să-i dea drumul. Când ni l-a adus, mama ne-a spus şi mantra lui: „dacă-l stricaţi şi pe ăsta, altu’nu mai vedeţi.” Veneraţie şi frică inspira celor zece ani ai mei Suedezul, noul televizor color, cu telecomandă cu opt programe, 1-8, plus zero.
Nu am avut cablu sau parabolică. Când eu şi fratele meu insistam pe lângă mama să ne pună cablu, ne închidea rapid gura cu mantrele binecunoscute: „noi n-am avut şi tot am putut trăi” sau „înainte de cablu ce aveaţi, de acum nu mai puteţi fără el?” sau „vă strică ochii şi vă ia minţile degeaba”. Nici o lacrimă, nici o îndărătnicie, nici un scandal, nici o rugăminte, nici o scrisoare către Moş Crăciun sau vreo felicitare de 1 martie nu au putut-o îndupleca. Noroc că am un frate descurcăreţ. Cablul vecinilor mergea pe bloc, trecând exact pe la geamul nostru. Lângă geam stătea televizorul pe masa lui. Fratele meu isteţ a luat o lamă, a raşchetat puţin câte puţin, cu multă atenţie cablul, trecând de învelişul negru, apoi de cel alb, până a ajuns la centrul cu fire, a înfipt în centru un ac de gămălie, ac de care erau legate firele din cablul televizorului nostru supus anterior aceluiaşi tratament de raşchetare, l-a trecut pe sub geam şi uite aşa înţelegeam şi eu despre ce vorbesc la şcoală colegele mele, în italiană şi cine-i Ambra. Seara ne uitam împreună la televizor, cu uşa închisă să nu ne deconspire mama, iar dimineaţa când plecam la şcoală, scoteam cu grijă acul de gămălie din cablu şi-l ascundeam. Numai când ploua sau era vânt nu puteam să folosim metoda cablu prin acul de gămălie, fiindcă imaginea nu era clară şi acul ieşea des din firul de cablu. Operaţiunea Cablu a eşuat când mama, făcând curăţenie de toamnă şi dorind să spele geamurile de la cameră, a observat cablul vecinului tăiat şi, lângă geam, a găsit firul de la televizorul nostru cu un ac de gămălie la un capat. Operaţiunea Cablu II a luat fiinţă în aceeaşi seară după ce mama ne-a muştruluit pe amândoi şi ne-a expus consecinţele faptelor noastre. Puţin îmi păsa de consecinţe, eu vroiam Ambra, Beavis şi Butt-head, Seinfeld şi M.A.S.H. Plânsetele mele s-au oprit numai la culcare când fratele meu mi-a promis că face va face el rost de un alt ac de gămălie. S-a ţinut de cuvânt. După un timp însă, compania de cablu şi-a schimbat strategia, mutându-şi cablurile pe casa scării şi acoperindu-le cu un pat de cablu.
Chiar la fix, căci anii ’90 erau pe sfârşite: depăşisem momentul Ambra, Seinfeld se terminase în ’99, M.A.S.H. nu-l mai dădea nimeni, iar realizatorii lui Beavis şi Butt-head plecaseră de la MTV. Eu terminam curând liceul şi de-abia aşteptam să plec de acasă, la facultate să văd lumea. Alta, îmi imaginam eu, decât ceea ce vedeam la televizor.
Notă: am intrat în anii 2000 când mama a fost, în sfârşit, de acord să ne instalăm şi noi cablu, oficial şi cu contract. La acelaşi televizor made in Sweden, cu telecomandă cu opt programe, 1-8, plus zero. Doar spre finalul primei decade a anilor 2000 şi-a găsit înlocuitor, un LCD negru pe care l-am suspendat pe peretele de lângă geam. Suedezul nu mi s-a stricat, e la fratele meu acasă, în dormitor. Drept omagiu, pe telecomanda LCD-ului programele setate pe tastele 1-8, plus zero, respectă întocmai cele pe care le avea Suedezul pe telecomanda lui.