Ştiu că mă simt bine atunci când mă apuc de gătit prăjituri. Ceva din exactitatea ingredientelor multe şi mărunte, măsurate cu un cântar de bucătărie şi respectarea unei ordini bine stabilite, plus produsul finit îmi activează zone din creier ce mustesc în endorfine.
N-am încredere în persoanele care spun că „e simplu să faci o prăjitură: nişte făină, zahăr, ouă, mere şi la cuptor.” Aceasta o fi reţeta merelor ucise cu zahăr, dar pentru mine, ca ceva să se poată numi prăjitură, trebuie să fie mai mult decât o chestie leşinată într-o tavă, dătătoare de diabet şi aşteptându-şi moartea prin digerare.
Mama e old school. Reţetele mamei de prăjituri sunt după, chiar într-o, ureche: „pui făină cam cât crezi…dacă iese tare, mai pui lapte sau smântână sau iaurt…dacă e prea moale, mai dai cu făină.” Ceea ce pentru una ca mine care se dă în vânt după exactitate şi ingrediente măsurate şi frumos aliniate pe marginea mesei în recipiente, e moartea pasiunii cu un strop de nevroză. Pactul a fost făcut ca atunci când ea face prăjituri, să nu intru eu în bucătărie şi invers. Funcţional şi încă în operare.
Am încercat reţete primite de la două prietene, după ce acestea în prealabil le-au adus osanale, ridicându-le altare gastronomice. Una din ele mi-a dat reţeta pentru ceva moale, de neidentificat, cu nume franţuzesc, ciudat prin dezordinea în care ingredientele se amestecau unul peste altul, al dracului de dulce şi bun dacă vreau să-mi meargă burta sau dacă ţin cu orice preţ să dau în diabet. Cealaltă mi-a dat reţeta pentru ciment. După ce am consumat mai mult timp şi energie chinuindu-mă să scot „cimentul” din tavă decât realizând compoziţia lui, am mers online şi am verificat cât costă o pereche de bocanci cu bombeu metalic, pentru ca pe viitor să-mi protejez degetele de la picioare de bucăţi de „ciment” ce cad din tavă când încerc să o eliberez, – 60 lei şi să verific reţeta cimentului. Nu, nu conţine făină.
Printre ciment şi bombeuri metalice, am dat de Mecca reţetelor de prăjituri: două site-uri, unul românesc şi unul în limba engleză. Nu numai că reţetele lor erau normale, cu nume pronunţabile şi ingrediente de găsit pe piaţa noastră sau într-un supermarket, dar gustul produsului finit m-a convins să trec peste scepticismul pozelor „prea perfecte” postate pe site şi să merite efortul traducerii şi transformării cantităţilor din oz., tsp. sau tbsp. în grame, linguriţe şi linguri.
Aşa am descoperit că: sunt iremediabil îndrăgostită de nucă, coaptă, verde, prăjită, măcinată, frunze sau copac nu contează căci nu-i găsesc nici un defect, îi iau apărarea oricând şi aş mânca-o pe pâine; deşi credeam că am descoperit cuplul perfect, mere + scorţişoară = love, scorţişoara preacurveşte căci face un cuplu la fel de reuşit cu laptele cald; mierea e mama zahărului, iar zahărul brun îmi bronzează în mod natural crema de ouă; untul e amantul latino căruia nu pot să-i spun niciodată „nu” şi să-l trimit acasă singur, nefolosit; unsoarea de porc e ingredientul secret, cu nume de cod „margarină” atunci când cineva îţi spune că a făcut nişte foi de nota 10.
N-am eşuat niciodată în prăjituri, pentru că sunt îndrăgostită de ele. Când ţi se pare că am un aer fericit şi eman serenitate, cel mai probabil nu e fiindcă l-am întâlnit pe bărbatul vieţii mele sau am câştigat la loto sau am primit cadou o insulă în Mediterana, ci tocmai am făcut o prăjitură cu nucă. Nu-mi cere. Când vine vorba de nucă, I am not the sharing type.