Ştiu exact momentul când am luat contact cu lumea din afara universului meu: în clasele primare când părinţii m-au mutat de la şcoala din sat la cea de la oraş. Democraţia originală era recent instalată în ţara noastră, dar în familia mea, lipsea cu desăvârşire. Drept urmare am făcut ce am putut la vârsta aceea de 8-9 ani pentru a-mi arăta nemulţumirea în privinţa neconsultării mele asupra dezrădăcinării: am tăcut.
La sat era lumea mea: cunoşteam pe toţi, ei mă cunoşteau pe mine, îl înjuram pe Şobu ce ne fugărea când pe-nserat în haită mergeam „la cules” de pere, el îl înjura pe tata, fugăream mîţele supărată că nu stau să le calc pe coadă, dădeam bomboane mentolate câinilor lu’ nenea Pătru numa ca să văd dacă-i pişcă şi pe ei la fel de tare ca pe mine şi pe Lache al meu, trimisă în misiune de către tata, intram în curţile oamenilor, poarta mereu deschisă şi urlam cât mă ţineau plămânii „tanti Ană… tantii Anăă… tantiii Anăăă, m-a trimis tata după…”
La oraş, lumea era alta. Eu nu-i găseam rostul şi cred că m-am chinuit un timp să i-l găsesc. Noroc cu copilăria ce-mi ocupa tot timpul şi nu mă lăsa să gândesc prea mult. Vreo două similitudini între cele două lumi tot am găsit: nenea Gaşpar şi toamna.
Nenea Gaşpar îmi aducea aminte de nenea Şobu, doar că el nu ne înjura de tată, ci direct pe noi, personal. Nenea Gaşpar a avut nenorocul ca blocurile din anii ’70 să dea exact în curtea lui, locul unde nimereau mingile noastre de la un volei, ogoi sau fotbal. Degeaba ne rugam, imploram, ameninţam să ne dea mingile înapoi. Din curtea lui, peste gardul de sârmă nu ajungeau înapoi în curtea blocului decât „neobrăzaţilor” şi „mini-infractorilor” şi câteodată, mingile găurite de bătrân cu un cuţit. Atunci era război în toată legea. Aruncam cu nisip în curtea lui, cu pietre pe ţiglele de pe acoperişul casei şi condimentam cu cele mai recente înjurături auzite la beţivii ce-şi făceau rondul la Restaurant Transilvania, barul de peste drum.
Serile de toamnă din ambele lumi, aveau farmecul lor şi miros de gogonele. La oraş, ascunsa o jucam pe după maşini, curajoşii se băgau sub ele – curajoşi fiindcă îţi trebuia curaj să te prezinţi în faţa lu’ maică-ta după ce ai jucat ascunsa vârât sub o Dacie, cu hainele pline de praf, noroi, pete de ulei şi alte substanţe neidentificate-, pe întuneric prin scări de bloc, unde aveam voie până la primul etaj şi în grădiniţă. Grădiniţa erau cei câţiva metri de pământ din faţa blocului pe care îi lucra şi păzea, de obicei, cel care locuia la parter. Grădiniţa era populată cu vreo două straturi în care pe un metru găseai ceapă, pe un alt metru pătrunjel, pe încă o jumătate de metru nişte morcovi. Mai erau cinci cuiburi de roşii agăţate de câte un par, totul îngrădit de tufe de trandafiri şi lujeri de crini. Locul preferat de întins la ascunsa era pe straturi. O fi fost de la mirosul de pământ reavăn, de la trandafiri, de la ultimele roşii sau de la gogonele, dar în momentul în care un grup de copii se întindeau pe straturile din grădiniţă toamna, ştiam că ascunsa s-a terminat. Începea inexplicabilul: ne apucam toţi, fără să fim înţeleşi sau vreunul să dea un semnal, să hăulim, să urlăm la lună, să imităm sunete de animale cunoscute şi necunoscute, încât nu o dată ne speriam noi între noi de ce ieşea. Hărmălaia animalieră înceta când vecinul de la parter exasperat de sunetele extraterestre şi supărat că nici în toamna asta nu culege ce-a sădit, deschidea geamul zicându-ne ceva de Doamne-ajută. Lumina ne dispersa pe care încotro mai iute ca soarele pe vampiri.
Regruparea se făcea în spatele containerului, după garaje. Urma planul B din acţiunea Copilărie versus adulţi, etapa Alungarea plictiselii instalate după ascunsa, într-o seară oarecare de toamnă, misiunea cod name Gogonele. Pe furiş şi cu ochii-n patru la fluturarea perdelei vecinului de la parter, care probabil ne citea prin zid gândurile necurate stând de pândă după perdea, ne strecuram înapoi în grădiniţă. În pasul piticului, pe sub nasul lui, mai exact pe sub pervaz, cu aliatul nostru preferat, întunericul, ajungeam în miezul misiunii: depozitul de muniţie, la gogonele. Pe pipăite, le alegeam pe cele mai tari, mici şi tari şi făceam o grămăjoară, apoi pe cele mai moi, făcând o altă grămăjoară. Nici o roşie nu era atât de inconştientă încât să viseze că va apuca vreodată culoarea roşu sau roz măcar. La roşiile din faţa blocului nostru, cea mai mică pată galben-portocalie, însemna moarte prin înfruptare.
Planul mergea conform desfăşurătorului: pătrundeţi în teritoriu inamic, feriţi-vă de obstacole iminente, colectaţi muniţia şi … aşteptaţi. Aşteptam până o siluetă îşi făcea apariţia prin tunelul dintre blocuri. Încordarea era maximă. În funcţie de scara blocului spre care silueta se îndrepta, „mini-infractorii” din grădiniţă îşi orientau poziţia corpului. Într-o fracţiune de secundă, urma identificarea ţintei: dacă e mama, dacă e frate-miu/soră-mea mai mare, dacă e tata, dacă e vecinul care acum două zile m-a urecheat că i-am aruncat covoarele ce erau puse la uscat pe bara scării de la trei, eu doar împingându-le puţin să văd dacă pot ajunge printre scări până la parter, dacă e tanti Cheţi care arunca cu ligheanul apă după noi… ţinta era identificată.
La ţinte nu intrau: fraţii mai mici care nu se ţin încă bine pe picioare sau de care ştiam că şi dacă-i atingi, plâng două ore şi nu se mai opresc şi fraţii mai mari, mult mai mari de care ştiam că, în caz de retragere, abandon a misiunii, ne prind şi ne iau la bătaie, în ciuda faptului că el/ea era doar unul şi noi zece. Mai făceam şi alte discriminări: dacă era mama, mama mea, a ta, a vreunuia, nu conta, ţinta era doar plasa din mâna ei sau geanta. Dacă era tata, ţinteam spatele lui, dacă era duşmanul meu de la trei, cap direct.
După o misiune grea, îndeplinită, ajungeam acasă sfârşită mai ceva ca mama şi tata după o zi de muncă. Luată la întrebări, „care-aţi aruncat cu roşii după oameni în seara asta?”, nu minţeam. „Cu roşii? Nimeni. Eu m-am jucat cuminte pe bancă”.
Misiunea gogonele în oraş se desfăşura numai toamna. Defulam începutul anului şcolar. Şi o aşteptam cu disperare încă de primăvara, când vecinul îşi punea cuiburile de roşii, unde sârguincioşi dădeam o mână de ajutor: le udam cu apă din baltă, nu lăsam câinii să calce pe ele, eram noi atenţi să nu călcăm pe toate.
La sat, misiunea gogonele dura un an întreg, fără întrerupere, muniţia fiind diversă: corcoduşe verzi, prune necoapte, agrişe, cartofi de pus, boabe de strugure, mazăre, nuci, vişine, porumbele, piersici, mere amărui…

O, toamnă bogată!