Nu mi s-au citit povești când am fost mică. Nu am avut vreo poveste favorită pe care să o fi citit și recitit la nesfârșit, vreo eroină a cărei viață să mi-o fi dorit, vreo prințesă cu ale cărei haine să mă fi îmbrăcat, vreo caleașcă la ieșirea din bloc la care să fi visat, vreun Făt-Frumos pe cal alb care să mă ia cu el, vreo mamă-vitregă care să-mi ofere mere otrăvite, prieteni cu abilități ca prinderea păsărilor din zbor sau cunoscători ai limbii furnicilor sau cu pile la regi verzi, roșii sau albi, păduri magice, fermecate în care să mă pierd. De la început le-am văzut ca aberații. La două dintre ele, anii vieții m-au contrazis: am prieteni cu abilități ciudate sau de-a dreptul ciudați care reușesc să facă din zi noapte și din noapte zi, din lună soare, din rahat bici, dintr-un leu paraleu și am păduri în care rătăcesc dinadins, unde mă regăsesc pe mine, niciodată aceeași. Nu-s magice, sunt reale, accesibile și aparțin tuturor. Mă farmecă, adulmecă și scot din mine tot, rău sau bun. Fără tortură, prin plimbare. Pădurea mă ascultă. Copacii se lasă iubiți. Sunt acasă.
De vină e Tolstoi. Am învățat să citesc cu ”Furnica și porumbița”, o carte cât palmele de cinci ani întinse una lângă alta, cu coperți de carton tari, groase, lucioase și imagini reprezentative pentru fiecare fabulă în parte pe pagină. Lipsite de personaje regale, prințese și regi, feți-frumoși și cai nărăvași, pantofi magici și deadline-uri la miez de noapte, fabulele lui Tolstoi mi-au arătat corbi ce încurajați să cânte, scapă îmbucătura din gură, ciobănaș care strigă ”Lupu!” căci i se pare amuzant până chiar vine lupul, vulpe căreia i se dedă la struguri, dar i se par necopți, o faună mai atrăgătoare și mai reală decât prințese îmbrăcate în satin și crinolină, cu diademe grele în părul lung negru sau bălai.
Faună ce a corespuns cu realitatea de acasă. Lu’ unchiu’ dacă îi dau o bucată mare de brânză și îi înfund gura cu ea, îl privesc din profil, îi admir nasul și negreala pielii, văd corbul. Dacă-l pun să și cânte, fac fericite găinile, gustă și ele delicatesuri.
Vecina de pe uliță se plânge la oricine îi trece prin fața porții și stă să o asculte că moare, că asta așteaptă mereu de pe marginea trotuarului, sprijinită în bâtă. I-a murit bărbatul întâi, iar când moartea a găsit-o și pe ea, nimeni nu a observat că nu-i mai la poartă. Au băgat de seamă și au dat de ea în casă, când trupul îi putrezise de câteva zile.
Unchiașu are un vocabular limitat: ”Asta nu-i bună. Deloc. Nici măcar la fel ca celelalte.” ”Nu-i bai, că nici nu-i mai rea ca restu.” ”Merge, dar se poate și mai bine.” ”Mai bine nu-i, dar s-ar putea.” ”Dac-a fi cum zic eu, atunci da.” ”Dac-ar fi după mine, dar asta-i basta. Nu-s bune niciuna.” Sunt acre.
Dacă n-am deosebit întotdeauna realitatea de pădure, e fiindcă personajele erau animale.
La maturitate am primit și eu un nume, numele unui animal. Mi s-a spus Lupul. Cei care mi-au dat denumirea erau Calul și Câinele. Nu am căpătat numele ca urmare a unui test sau la finalul unei aventuri, unei curse cu obstacole. Mi-a fost atribuit. Am fost unsă cu el. Până atunci, n-am știut că-mi aparține. Mă vedeam cățel, unul vagabond, cu blana scurtă, maronie, ce se scaldă prin Târnavă, ce mânâncă împreună cu porcii dintr-o troacă, ce smulge pene la gâini, ce-i prieten la cataramă cu rățoii, ce latră des și lung la lună, ce miroase florile și iarba și uită să latre la cine intră pe poartă, ce mârâie la propria-i coadă și o mușcă când se plictisește. Mă visam cățel. Mi-a fost dat să fiu lup. Derută și confuzie. Ce-i ăla lup? Lupul ce face? Lupul latră? Lupul e prieten cu rățoii? Lupul se joacă cu coada? Lupul miroase iarba? Mai am de răspuns la multe dintre ele.
Între timp, Lupul și-a pus de-o haită. Sunt acolo oi, mioare, căprioare, măgari, capre cu iezi, viței, berbeci, gâște, arici, foci. Iubește în continuare necondiționat rațele. De un timp, le înșală cu pinguinii.
Din vina lui Tolstoi.