L-am iubit pe P. ca pe Dumnezo. Am vorbit o vară întreagă cu el. I-am scris scrisori de amor, le-am îngropat în grădină crezând că așa ajung mai iute la el, că drumul pe sub pământ e mai rapid decât cel prin aer. I-am spus poveștile mele, i-am mărturisit intențiile mele, serioase de altfel, l-am luat cu mine la iaz, în pădure, pe hotar, în pod, în fân, după apă, în copac, l-am băgat sub piele pe sub tricou, l-am introdus trioului meu de rațe preferate din aceea vară: Athos, Porthos și Aramis, i-am scris numele sub al meu pe o foaie de hârtie și am numărat literele din fiecare, adunând până dădea o singură cifră ca să vedem dacă ne potrivim, i-am furat identitatea când stând întinsă pe iarbă cu privirea agățată de un nor mă-ntrebam ce ar face el în locul meu?, m-am imaginat pentru prima dată în viața mea purtând rochii, rochii vaporoase, de bal ce curg pe mine, mă învăluie și mă ridică de pe pământ, am scrijelit P+M pe o formă de păpălașcă proaspătă, pusă la uscat la soare și ascunsă bine să n-o vadă nimeni, ca semn al însoțirii noastre, iar pe Lache cățelul, l-am luat drept martor. O vară întreagă P. mi-a aparținut, a fost al meu, numai și numai al meu.

După trei ani, într-o primăvară, l-am cunoscut pe H. A fost coup de foudre. N-am rezistat, l-am adorat din primele minute. H. mi se înfățișa slab, înalt, confuz, sensibil, un cocktail de cianura fericirii. Cu el nu am schimbat scrisori de dragoste sau manifestări fățișe ale mistuirii noastre. Nu era nevoie. Totul era de la sine înțeles, natural și ușor. Era mereu cu mine printr-un zâmbet pe care-l aveam pe față când rătăceam pe strada dr. Vasile Suciu în drum spre școală, admirând grădinile și casele de acolo, când ieșeam în pauză șezând pe iarbă prefăcându-mă că ascult conversațiile colegelor, când în timpul orei profa mă întreba unde mi-e capul, când ieșeam să cumpăr ouă, pâine și lapte și mă întorceam numai cu două, când aceleași colege mă chestionau dacă am fost vreodată sărutată, eu răspunzând cu “da, de-o mie de ori” ascunzând că asta numai în vis. Datorită lui H. toamna a început să prezinte un adevărat interes: era sezonul paltoanelor, al uitatului după ele, în depistarea unei fărâme de H. printre buzunarele sau după cordonul vreunuia. Am început să mă îmbrac cu unul și să nu-l mai dau jos până aproape de venirea verii. Restul hainelor mi le alegeam largi, spațioase, în tonuri gri, bej și negru, atârnând pe mine la fel cum atârnă o sperietoare într-un lan de grâu după cules: sec și fără rost. Într-o perioadă de încercări hormonale, H. mi-a fost etalon și călăuză: nici un coleg, nici chiar dintre cei mai mari din ultimii ani de liceu, nu se comparau cu el, nu intrau în aceeași ligă. Nici nu aveau cum, H. era deasupra tuturor, accesibil numai mie. Pentru doi ani cel puțin.

Apoi a apărut D. M-a pălit în moalele capului, mai bine spus. Îl iubeam și îl uram în același timp. Vream să-l strâng în brațe și apoi de gât. Îi treceam cu vederea măgăriile, dar nu i le puteam înțelege. Îl blamam și-l muștruluiam, dar nu-mi doream nici să se schimbe. Îi ofeream circumstanțe antenuante, dar nu-l puteam ierta când se comporta exact cum mă așteptam să se comporte. Îl vream departe, cât mai departe de mine și când credeam că am reușit să-l las acolo, să mă debarasez de el, să-l uit pentru câteva momente, îmi amintea rapid că “lumea-i de căcat” și mă readucea înapoi în mreje. Era cel mai frumos dintre cei mai frumoși, era sec si gol, defectul perfect. Mi-a revelat lumi pe care nu aș fi vrut să le știu, mi-a arătat răul în forma lui pură și efectele lui pe fețele oamenilor, mi-a făcut cunoștință cu indivizi de care ar fi trebuit să mă feresc, mi-a supus mintea necoaptă și fragedă unor experiențe amare. D. mi-a servit un pahar cu suc de mere la mic dejun, prânz și cină, fără să-mi menționeze că merele sunt din pomul cunoștinței binelui și răului. Mi-a fost pe rând Adam, Evă și șarpe. Din cauza lui am fost izgonită din grădină. Dar tot aș fi băut sucul și orice altceva mi-ar mai fi oferit.

Pip, Holden Caulfield și Dorian Gray, cele trei iubiri ale mele.