Fac pe proasta. Nu e tocmai un efort. O fac des în ultimul timp… ca atunci când știu că aș putea spune ceva, ceva ce ar întoarce situația cu 180 de grade, ceva ce ar inversa rolurile și ar sparge vasele de pe masă, ceva ce ar ridica întrebări celui care numai de întrebări nu are chef la trei dimineața, ceva ce ar lăsa cu gura mirată și salivând a inteligență cu iz de usturoi întreaga audiență, ceva ce ar lua capacul de pe oalele în clocot…
Neh, mâncare nu se face fără fierbere, ardere, pârlire sau prăjire. Oasele, când cresc, dor.

Câinii fac pe proștii. Mult timp am crezut câinii proști. Pentru că îi bați și dacă cuțu-cuțu la tine, ei vin. Între bătaie și cuțu-cuțu nu trec nici cinci minute. Între un șut în dos și un dat din coadă, timpul e relativ. Au bot cu colți, au gheare la lăbuțe, pot lăsa urme semnificative. Aleg să dea din coadă. Au o inteligență emoțională superioară hominizilor, răbdare demnă de-n Nobel pentru pace și o privire ce îndeamnă la confesiuni, secrete, cazne. Iar despre miros… îmi simt toate nevrozele. În ciuda acestora, dau din coadă.

Fac pe proasta de mică. Luam bătaie și făceam pe proasta că nu mă doare, că nu o să-i spun lu’ tata, că mingea ce trebuia să intre în poartă, dar a nimerit capul meu o dată, de două ori, e o coincidență. Că ”nu mai fac” și chiar cred, că doar ne jucăm. Că nu mai sunt copil, că pârâcioșii nu-s simpatici, că sadismul e prietenie, că frustrările însemnate pe pielea mea sunt ale noastre, ale tuturor și de ce nu, din vina mea, că scatoalca și umilirea te fac să crești mare, să fii adult, să intri în rând cu lumea. Am dat din coadă.

Am dat de cărți. Verba volant, scripta… Cuvântul scris a prevalat. Rândurile dintre coperți mi-au arătat că se poate și altcumva, că există și altceva, că se poate în general. Nu mi-a fost greu să le dau crezare, să mă-ncred în ele, să mă alătur lor, să le țin la piept când am emoții, să mă agăț de ele când mi se cutremură universul strâmt, când îmi fuge țărâna de sub picioare, când îmi piuie alarmele în cap și s-a dat semnalul de evacuare, să le iau cu mine în călătorii, în vise și fantezii, să le aduc cu mine în pat, în apă, în aer sau la baie, la bine și la greu. Cu ele, nu poți da din coadă.

Am dat de proști ca mine. Ne-am recunoscut după lătrat. Mult timp nu a durat până ne-am mirosit sub coadă și am hotărât că vom fi prieteni. Haita și-a dat repede în petec: cântând în public, vorbind despre orice, însoțindu-se oriunde și oricând, simțindu-se liberă, devenind impenetrabilă, autosuficientă și de neatins. Lumea percepe cățelandrii șozi și prostuți. Ne-a lăsat în pace. Am ros tot ce am apucat: nevroze, frici, coșmaruri, sechele, lobotomii eșuate, inadecvări, anomalii. Câini răi am fost. După ce am terminat cu epurarea, eram vindecați. Nu ne-a rămas decât să dăm din coadă.

În amintirea vremurilor trecute, dau din coadă.
În rest, fac pe proasta.