Patul îmi ocupă 80% din spațiul din cameră. Nu că ar avea un mare spațiu de acoperit, camera fiind de patru pe doi jumate. Un raft vertical, un televizor suspendat într-un colț cu o măsuță rotundă dedesubt, un dulap format din patru sertare și o ladă pentru hainele de pat în celălalt colț.  E locul unde mă retrag și de unde conduc lumea, lumea mea.
A fost odată când conduceam toată lumea, când totul era al meu și după vrerea mea, când dictam ordine dintr-un gest cu mâna stângă și le pecetluiam cu degetul mic de la dreapta. Am fost odată un rege de șapte ani.
Lumea mea de odinioară nu a dispărut, e în miniatură. S-a restrâns la dimensiunea unui tron, a unui jilț pe care-l dețin, îl iau în posesie și care îmi ocupă 80% din spațiul din cameră. E aici pentru toți, deși mi se dezvăluie numai mie. E la vedere, dar doar eu îl recunosc. Îl deconspir și știu că n-o să mă creadă nimeni.
Nu mai am puterile de altădată, nu mai creez și ordonez lumea întreagă după nazul meu. Am deja-vu –uri cu ce făceam odată, cu ce eram cândva în lumea mea. Fără regrete, știu că altcumva nu se poate, căci Cronos e stăpânul tuturor. Nu e cazul să mă tem de uzurpări sau uzurpatori. Tronul e mereu acolo, mă așteaptă. Domnia mi-e pe viață.
Recunosc ușor regele de șapte ani din mine de câte ori dau nas în nas cu el. De la el mi-au rămas iluziile grandioase și grandomane, gesturile mărețe și visele de putere, pecețile făcute în lut înmuiat cu scuipat, ordinele răstite până la răgușeală, importanța de sine, șlefuirea ego-ului, frumusețea închipuită și siguranța neclintită.
Tronul. Lumea mea de azi e restrânsă, strâmtorată, înghesuită și timidă.
2/1.20, alb, imitație de piele. Văd numai în și din interior.
Cu spătar. Nu mai am uși, am geamuri.
Și două mânere. Nu intră cine vrea, dar pleacă toți.
Cu nasturi decorativi. Dau ordine, nu mă ascultă nimeni.
Unul stă să cadă. Urlu, mi se cere să fiu politicoasă.
Picioare mici, rotițe. Plâng, mă bat toți pe umeri.
Împins din genunchi, se mișcă din loc. Cer ajutor, mi se dau vorbe gratis.
Scârțâie. Iubesc, primesc o felicitare.
Lemn, burete și poliuretan. Spun ”Adio!”, mi se răspunde cu ”La revedere!”
Aud noapte bună. Am înnebunit, ei mă cred normală.
Praful se așterne.
Din vârful lui, cu picioarele ghemuite sub mine, cu obiectele familiare în stânga și în dreapta, îmi conduc lumea. Mi-e cald, mi-e bine, mi-e suficient. Am familie, am tată, am prieteni, am iubit, am dușmani, am armate, am teritorii, am reședințe, am pământ, am recolte, am poveri, am succese, am bicicletă, am pădure, am cățel, am ape, am filme, am cărți, am începuturi, am reluări, am soare, am ploaie, am muzică, am tăcere… mă am pe mine.
Mă mai ciocnesc de tiranul de șapte ani. E inevitabil, căci și el e acolo, în lumea lui, a mea. Mă ia la întrebări: cine sunt, de unde vin, cum de am îndrăznit, cine mi-a dat dezlegare să umblu brambura în lumea lui? Îi permit muștruluiala și amenințările. Mă abțin să nu râd, să tac și să îl ascult. Îl las să debiteze.
O dată am întors foaia: i-am plesnit două peste obraz ca să se trezească la realitate. Șocul a fost mare pentru amândoi. Plânsetul și suspinele le-am luat cu mine și când m-am dat jos din pat. Mi-am jurat să nu mai repet măgăria niciodată. Fiecare cu lumea lui, căci avem loc destul într-un pat amândoi. Dacă asta înseamnă ca atunci când dăm nas în nas, să mă supun, să tac și să ascult elucubrațiile unui copil ce locuia odată în mine, fie.
Mi-e drag tiranul de șapte ani. Crede în continuare că el conduce lumea toată. O conduce, dar lumea lui toată e un pat. El nu știe. Și nu mă lasă inima să i-o spun.
Din locul ce-mi ocupă 80% din spațiul din cameră, de pe tron, cu picioarele ghemuite sub mine, te salut mică lume!