Am plecat cu autocarul din Cluj la 11 dimineaţa şi am ajuns în Paralia Katerini, Grecia a doua zi, via Bulgaria, la ora 9 dimineaţa. Am mai fost o dată cu autocarul pe la 14 ani în Belgia cu grupul greco-catolic de la părintele Cornie. Când după aproape două zile de mers am ajuns la destinaţie în Antwerp, noaptea târziu, ieşind din autocar, mi-am făcut o cruce uitându-mă înspre cer şi mi-am zis: „Dă, Doamne, să fac bani când cresc mare ca să nu mă mai duc vreodată cu autocarul.” Cineva cred că dormea la ora aceea.
Mi-am luat vacanţa în Grecia dupa ce primisem un telefon prin februarie de la fratele meu care-mi propunea această variantă. El îşi luase deja cazarea la un hotel foarte aproape de plajă, în funcţie de nevoile copilului de şapte ani pe care-l are, incluzând micul dejun şi cina. Tot el îmi recomandă siteul agenţiei, unde am dat de o vilă cu tarif accesibil pentru bugetul meu, situată în aceeaşi staţiune cu el şi familia lui, dar, după cum era să aflăm, la capete opuse. Am citit recomandările despre vila respectivă de pe site. Toate erau pozitive şi cu promisiuni că „la anul ne întoarcem şi tot acolo ne vom caza”. Încrezătoare în spusele oamenilor de pe site, mi-am luat 7 zile la vila Phaethon. Cu o săptămână înainte să plec, am citit în Dilema numărul 440 articolul În ţara zeilor, de Andrei Manolescu. Tot mai încrezătoare, am ales să ignor amintirea celor două zile de drum cu autocarul până în Belgia de acum aproape 15 ani.
Din Cluj ne-am urcat vreo 4, din Târgu Mureş vreo 3, iar plinul autocarului s-a făcut în Bucureşti la 8 seara când am ajuns. Noaptea am traversat Bulgaria şi din întunericul de afară şi hurducăielile autocarului, am reţinut nişte drumuri înconjurate de păduri, copaci, tufişuri, cu un singur sens de mers care seamănă mult cu ale noastre. Nu pot să dorm pe autocar, lucru încă o dată dovedit. Am încercat. Mi-a ieşit un somn de veghe, în care închizi ochii şi te faci că dormi, numeri până la 50 şi înapoi până te blochezi la un număr, la mine era 47 şi o iei de la capăt. În pauzele de 10 minute, făcute de şoferii noştri, ieşeam din autocar să îmi dezmorţesc picioarele şi să respir şi altceva în afară de aerul condiţionat şi respiraţia de ţigară a doamnei din spatele scaunului meu care profita şi ea de pauzele de 10 minute fumând tot atâtea ţigări, spre deznădejdea mea. Pe când răsărea soarele am ajuns în Grecia la un punct de transfer. Adică două autocare româneşti, unul care venise pe ruta Cluj-Braşov-Bucureşti-Bulgaria-Grecia şi altul care o luase prin Deva-Timişoara-Serbia-Muntenegru-Grecia făceau schimb de turişti, cei care se îndreptau spre Paralia, Katerini urcând într-un autocar, cei care se duceau în Halkidiki, în celălalt. Mare agitaţie la bagaje, mare îngrămădeală, soarele pe cer, noi în Grecia.
Am ajuns la 9 dimineaţa în Paralia Katerini. Ghidul de la agenţie ne-a luat în primire, ne-a făcut un mic instructaj. În vila unde trebuia să fiu cazată am fost informată la recepţie de o româncă, Alexandra, că nu sunt gata camerele şi că mai durează „câteva ore”. M-am întins pe o canapea în holul de la recepţie, am încercat să citesc Proust, O iubire a lui Swann, nu o alegere tocmai înţeleaptă pentru vacanţa în Grecia şi i-am mai dat o şansă unui somn de veghe. Cele „câteva ore” s-au terminat la ora 2 după masa când Alexandra mi-a arătat camera, nu cea iniţială, scrisă de ghid pe foaie, ci alta la etaj, în plină bătaie a soarelui, terminând turul de forţă al camerei cu un mop şi o găleată în mână, (pe care nu ştiu de unde le-a scos) spunându-mi duios: „Curăţenie trebuie să vă faceţi singuri!” M-am aruncat în pat sperând să visez ceva frumos. M-am trezit spre seară. Miros de mare, nisip. Mda, sunt în Grecia. Am aprins becul şi nu glumea domnişoara Alexandra. În cameră deşi lenjeria de pat fusese schimbată, puteai distinge firele de păr de pe gresie, pe care cineva cu un mop ud le-a întins perfect pe podea. Probabil trebuiau măturate înainte, dar de la 9 la 2 nu au avut timp să le şi măture, adune şi doar apoi să dea cu un mop. În baie aceeaşi situaţie. Dar aveam două săpunuri mici şi o hârtie igienică. Doar una, fără rezervă. Dacă nu ti-e destulă în 7 zile, îţi mai cumperi. Deşi camera era dotată cu chicinetă, aceasta consta într-o chiuvetă, cu un aragaz cu două ochiuri lângă. Patru farfurii întinse, patru căni, o tigaie şi o oală, un cuţit ce nu tăia nici aerul, nişte linguri şi furculiţe. Nici urmă de burete sau ceva cu care să ai o tentativă să speli vreo cană ca să bei nişte apă sau lapte dimineaţa. Doar apa de la robinet.
La duş trebuia să fi atent cum ţii duşul, căci ţinut prea sus şi într-o anumită poziţie, apa se scurgea în cameră pe sub uşă şi din cameră direct pe sub uşa de la intrare, în hol. Mopul trebuia să fie pregătit tot timpul pentru a-şi face datoria şi a aduna apa de prin baie, cameră şi de pe hol. După duş, am ieşit în balcon să văd panorama, adică vila/casa de peste drum. Am închis ochii şi am tras aer în piept. Miros de mare şi nisip..aaa. Deschid ochii, în stânga, o mătură şi un făraş. Brusc, de ce să mint, m-am simţit ca acasă. Am pus mâna pe ele, am măturat, am spălat pe jos, am scuturat aşternuturile curate, am mers la un magazin, am cumpărat burete de spălat vase, hartie igienică, pungi pentru coşul de gunoi, fructe, croissant-uri şi lapte. După ce am terminat, la apus m-am dus la plajă, soarele cobora, eu intram în apa caldă. După prima baie am ieşit din apă vindecată de tot şi de toate sau cel puţin aşa mi-am spus până …
În penultima zi am închiriat două biciclete, 5 euro una, pentru 24 de ore. Fata patronului ne-a întrebat de unde suntem şi mi-a cerut buletinul. I-am spus că nu-l am la mine, e în cameră, dar că am copie după buletin. „No copy. If I want I make copy ID card. Leave bikes here, one go hotel bring ID card, then take bikes.” Aşa am făcut. I-am lăsat buletinul meu. La nici două ore de la închiriere am făcut pană la roata din spate. Nu eram departe de magazin. Patronul, văzând pana la roata spate, a strigat „three euros, three euros”. Păi, de ce? N-am făcut pana intenţionat. A zis ceva în greceşte, ne-a luat bicicleta cu pana, ne-a dat alta şi a continuat să mormăie. Am plecat zicând că poate a glumit şi nu ne-am prins de glumă. A doua zi, am predat bicicletele cu ore bune înainte de ora la care trebuia să le predăm. La ghişeu era cealaltă fata a patronului. Când să îmi dea buletinul, zice: „Three euros”. Eu: „For what?” Coboară şi taică-său şi se repetă tevatura, cum că am făcut pană şi că trebuie să plătesc eu pana, nu el, că nu e el responsabil pentru pana mea şi că three euros îl constă pe el să repare pana. Am încercat să îi explic că are un magazin de închiriat biciclete, că nu era nouă bicicleta, că nu am făcut pană intenţionat şi că dacă vrea să-i ceară cuiva three euros să-i ceară Ministerului Transportului al lor, nu mie. A zâmbit pentru o secundă, apoi şi-a reluat poezia cu „three euros”, fluturându-şi mâinile în aer, întorcându-mi spatele şi vorbind în greceşte. Am plătit cei three euros. Îmi trebuia buletinul, căci plecam în 3 ore. În timp ce plăteam am făcut pe lupul moralizator zicându-le fetei şi tatălui că pe viitor ar trebui să le spună oamenilor când închiriază ce responsabilităţi au şi cât sunt buni de plată dacă sparg o oglinda sau fac o pană. Şi le-am cerut bonurile fiscale. Atât pentru închirierea bicicletelor cu o seară înainte, cât şi pentru pana de three euros. Cel puţin atât, în pana mea…
La prânz, la plajă, ultima baie. Soarele sus pe cer, eu jos în apa caldă luându-mi la revedere. Am ieşit din apă vindecată de tot şi de toate sau cel puţin aşa mi-am spus până…
Pe drumul de întoarcere în ţară. Drum de întoarcere presărat cu schimbarea a trei autocare şi un microbuz până am ajuns în ţară, unde am coborât în Sighişoara, fiindcă nu am mai rezistat până în Cluj, hotărâtă să iau primul tren sau maşină ce merg înspre Blaj.
Sunt acasă. Sunt bine. Mă mai duc în Grecia. Nu la anu. Nu cu autocarul.

PS: Vila în care am stat era de trei stele, la fel şi hotelul fratelui meu. Vila nu ştiu ce proprietari avea, personalul, cel puţin cel de la recepţie şi singurul pe care l-am văzut, era român. Hotelul fratelui meu era afacere de familie, din tată-n fiu. La el se schimbau aşternuturile tot la două zile. La fel se făcea şi curăţenia. Dar farmecul hotelului era patronul de 70 de ani, domnul Konstantin care nu contenea să intre în vorbă cu oricine îi trecea pragul, deşi ca limbă străină nu vorbea decât germana. Am profitat din plin de bunăvoinţa lui vizitându-mi fratele seara, exersându-mi germana uitată din liceu, cunoscându-i familia, cele două fete şi nepoţelele, povestind despre Passaris, despre Paralia Katerini de acum 5-10 ani, despre turiştii sârbi, ruşi, polonezi şi români, despre viaţa lui din Germania unde a lucrat 12 ani, despre cât de des plouă la ei… printre vorbe aruncam pe gât cu un vin roşu şi nişte păhărele de uzo, toate în cinstea domnului Konstantin.