Mănânc singură. Când eram la școală, ocheam un loc la o masă lângă un geam sau într-un colț să nu am vecini decât într-o parte, îmi luam tava cu mâncare, îmi deschideam ziarul, xeroxurile sau o carte și mâncam când îmi aminteam, de obicei după ce mi se răcea mâncarea în farfurie. În centrul orașului era un local cu sandvișuri bune, de altfel singurul loc unde mâncarea nu mi se răcea înainte să îmbuc din ea.
Când mă duceam la P. la Cluj ea gătea: ciorbă, legume la cuptor, salate. Indiferent ce-mi dădea de mâncare, mâncam. Nu știu dacă am fost o dată sau de două ori cu ea în oraș să mâncăm. Îmi plăcea mâncarea lui P.: ușoară, relaxantă, naturală. Atributele se aplicau și conversațiilor noastre.
Când D. apare în oraș, mergem la pizza. Acum câțiva ani am mâncat împreună o pizza cu ceapă. Pizza e acolo și azi, cu extra ceapă conform episoadelor ce s-au adăugat vieții noastre, plus un canceu de vinul casei alb.
Cu M. nu pot spune că ies să mănânc. M. rămâne cu mine pe cap când D. și N. nu-și mai fac apariția la cina semi-obligatorie de vineri seara. Rămasă cu mine, conversația e acidă, grea și zaharată ca mâncarea: salată cu extra lămâie, grătar sau ciuperci cu smântână și nelipsiții papanași. Dregem atmosfera cu ceaiuri în timpul și după, dar știm că e o cauză pierdută.
Când ies singură și mi-e foame, îmi iau paste. Doar paste. Singurătății mele îi priesc carbohidrații în sos alb, cu suncă, ceapă și cașcaval. Când vreau să-mi fac de cap, îi dau și un pahar de vin alb. Nu conduc eu trenul până acasă. Când nici pastele nu mă incită, îmi aleg un scaun de pe peron și în așteptarea trenului, debitez ce-aș face de mâncare dacă aș fi acasă, dacă m-ar păli inspirația, dacă aș avea deja toate ingredientele cumpărate, spălate și tăiate pe masă, dacă aș găsi bucătăria liberă fără vase în chiuvetă… Odată ajunsă pe tărâm familiar, sătulă după ce-am înfulecat atâtea în gând și salivă în sec, nu-mi arde decât să mă apuc de desert.
Mâncarea îmi alunecă cel mai bine când am ce/cui povesti. Cui e opțional. Încerc, mă străduiesc să-mi placă oamenii, să mă și să mi apropii. Pot spune că-mi plac unii oameni. Dintre unii, nu pe toți i-aș lua la o cină cu mine, timp de două ore să ne privim în ochi, la fața de masă sau în farfurie, să ne spunem totul sau nimic, pe un fundal de rumegătură, miros de mâncare arsă și souffle de suflet în nări. Iar dintre cei pe care i-aș lua, nu toți mi-ar răspunde afirmativ la invitația la cină. Așadar, cui sunt puțini.
Nu știu exact cât e obișnuință, cât rutină, cât vârstă, dar asemeni unui cuplu ajuns la nunta de argint când cei doi își cunosc secretele, își termină unul altuia propozițiile și-și identifică în liniște sunetele fiziologice ce ies natural din corpurile lor îmbătrânite, mă plac suficient încât să mă scot singură la o cină și să port o conversație cu mine însămi.
E greu să povestești de una singură când ești într-un local. Nu că n-aș avea multe să-mi spun, dar e greu de privit și îngurgitat pentru ceilalți. Așa că-mi țin un ziar pe aproape sau iau o carte cu mine. Îi ajută să nu mă perceapă ca fiind ”altfel”. Pe mine mă ajută gândul că ei stau liniștiți în privința mea, ca eu să mă pot concentra la ceea ce vreau să-mi spun, să-mi adun și (re)formulez gândurile. Spațiul personal mare, aproape dublu creat între noi, ajută și el, spre liniștea ambelor părți.
În ultimii ani văd și aud că smartphonurile combat singurătatea. Sau o prelungesc. Că stai singur la o masă sau înconjurat de trei scaune cu șezuturi pe ele, smartphonurile au preluat conversația. Nu vorbești privindu-mă în ochi, ci în ecran. Înconjurat sau nu de alții, nu ești singur, ci într-o extensie. Ești, dar nu ești.
Fie că îl fac singură la o masă cu trei scaune goale în jur, fie că aleg să mi-l împart cu cineva, mâncatul e intim. Nu ține de frumusețea gurii mele pleoscăind, molfăind, cu dinții rupând, mestecând și amestecând bucata prea mare de carne introdusă în gură, cu salivă abundentă dând pe la colțuri, sau de sunetul vinului ce vâjâie pe gât la vale ca un pârâu de munte, sau de zgomotele mațelor deja prea pline de atâta mâncare aruncată-n ele, ci de tihna și liniștea pe care mâncatul mi le dă odată ce am terminat. Acum că am răpus monstrul, că am tăiat cele trei capete ale balaurului, pot să-mi aud și să-mi simt și ceilalți bălăurei din mine. Nu toți vin cu cereri, unii îmi aduc mulțumiri, plecăciuni pentru diverse, minore chestii, de obicei acelea care ung pe suflet. Iar când îmi împart mâncatul cu unii, două, trei, cinci persoane apare ”comuniunea”. Atunci ungerea pe suflet poate face minuni.

*Poza e din Dilema veche.