Ziua-i lungă, noaptea-i scurtă, căldura în toi, eu stau la bloc. La bloc, etaj patru, pe colț, construit cu vreo zece ani înainte să mă nasc. Thanks, mom! Soarele mă bate de la prima oră. Mă trezesc la cinci odată cu el, indiferent ce planuri am, cât de groase mi-s draperiile, cât de albastre mi-s cearcănele sau cât de roșu a fost vinul de-aseară.
”Cochilă, scolă-te, că te bate soarele-n cur!” Era trezirea lu’ moșu la Pănade. Imaginea unui soare atotștiutor și supraveghetor peste toată astă lume, ce stă în loc o secundă când dă de mine dormind încă la ora prânzului și nervos scoate din rotundul lui o rază ca și cum și-ar smulge un fir de păr din cap și îmi jupoaie vreo două peste cur să mă trezească, mă făcea să râd și-mi alunga somnul. Nu mai eram copilă, aveam vreo 25 de ani. În casa cu pridvor cu pereți groși de cărămidă arsă la soare și uși duble, nu pătrundea nimic, somnul era lung, odihnitor, liniștit, fără gânduri sau coșmaruri. Excepție, un sunet de fundal, inconfundabil și astăzi la 91 de ani, auzit prin somn în timp ce se uita la mine cum dorm prin sticla de la ușa interioară.: ”Tulai, Domne, ce dorme copila asta. Somnul ăla o strîcă de cap. Așa-i când n-ai nici un gând, ce să-i faci…” Diagnosticul pus de buni a fost confirmat peste nu foarte mulți ani.
Nu suntem prieteni, eu cu domnul soare. N-am fost niciodată. Nu ne iubim, nu ne ducem dorul, nu ne scriem ode, nu ne prefacem că avem o relație sau că ne înțelegem. Știe că nu-l iubesc. L-am văzut răsărind din apă o dată. Nu m-a impresionat. Și eram cu vinul lângă mine. Am stat să-l văd și la eclipsă, una parțială, alta totală. Tot coca-cola. Și am avut ochelarii. Poate dacă n-aș fi citit Lettere copernicane, poate dacă nu m-aș fi născut în Brumar, poate dacă n-aș fi transpirat atâta, poate… Mmm, nu. Știe că iubesc luna, că mă-nchin la ea de câte ori apare, că înfloresc după apusul soarelui, că-mi crește debitul verbal pe măsură ce puterea lui scade, că-mi deschid sufletul după ce pleacă el la culcare, că latru în voie după schimbul de ture cu luna, că noaptea sunt eu.
Nici el n-a fost tocmai un gentleman cu mine: m-a ars bine de câteva ori, mi-a scos pete, semne, alunițe, cicatrice. Mi-a fost interzis prin parafă medicală. Fără factor 50 între noi, nici nu stăm de vorbă. Desigur, sunt și răutăcioși care strigă după mine pe stradă când mă văd în splendoarea palorii mele: ”Mai du-te, tu, la soare!” Mi-e dor de trimiterile la origini vara.
Apartamentul pe colț a fost ales de mama, tânără măritată, fanatic al soarelui, adept al căldurii, slujitor al razelor, omul care jelește trecerea verii imediat ce în calendar am ajuns la Sf. Mărie ai mare (15 august). Motiv suficient să nu vândă vreodată apartamentul în formă de L răsucit. Nu-i vina ei. N-avea de unde să știe că peste nici zece ani de la achiziție, se va naște fiica lunii, lela și iubitoare de lumina selenară, gălbuie și rece.
Vara îmi ispășesc păcatele la 16 m înălțime, în 33 mp de L răsucit, cu mâncare lichidă, rece, fără vizite, într-un parfum amplificat venit din pod, hazna de porumbei, guguștiuci, ciori, combinat cu aromă de scutece dospite într-o pungă de plastic iertată lângă ușă și peturi de bere.
O, brad frumos! O, brad frumos cu cetina tot verde!