Vecina de la doi e la liceu. Brunetă, păr de lungime medie, cu fir gros şi ondulat, nu foarte înaltă, bine făcută. De zece ani ne întâlnim pe scări. E întotdeauna singură. Un timorat „săru’mâna!” vine dinspre ea. Capu’-i veşnic concentrat pe vârful adidaşilor, nu-mi permite s-o întreb ce mai face, unde merge, ce părere are despre vreme, despre nucul tăiat din faţa blocului, despre florile lu’ tanti Manta, despre curentul de pe scara blocului furat de chiriaşi, despre ruşi, despre viitor sau dacă i-ar plăcea să-i fac cunoştinţă cu Holden, Holden Caulfield.
Vecina de la trei termină ciclul primar. Doi ochi albaştri, mari, încadraţi de un păr blond, subţire şi lung, te privesc în tăcere când trec pe lângă tine. Fie că e însoţită de mama sau încercuită de ceata de fetişcane care-i fac regulat vizite, ochii albaştri, mari se uită prin tine, dar gura nu se deschide, capul nu se înclină. Prezenţa întâlnirii e semnalată doar de o mică tresărire somnambulică a corpului ei, când acesta e nevoit să se lipească de perete sau de bara scării pentru a permite trecerea. Comunica mai bine verbal când avea câteva luni, până la vârsta de doi ani. Vocea ei se făcea auzită prin plafonul despărţitor de beton indiferent de oră, sărbătoare sau volum al televizorului. De un an, s-a apucat de chitară. Zdrăngănitul nu-i însoţit şi de voce. Şi-o păstrează pentru lucruri mai mari, mai bune, mai eficace, în privinţa cărora îi urez succes.
Vecinul de la patru e în a întâia. Brunet, mic, piele smeadă, ochi expresivi. Are o bicicletă albastră, cu un strop de roşu şi galben pe ea. E mereu pe bicicletă. Dacă nu-i pe bicicletă, e în fugă pe scări să şi-o aducă, sau fuge şi urlă după vecina de la trei s-o dea jos de pe bicicletă ca să se dea el acum, sau îşi apără bicicleta de cei doi fraţi mai mici care vor şi ei pe bicicletă, dar nu au voie nici să o atingă. Din când în când, experimentează mersul pe bicicletă fără mâini, până cade. De jos din praf, priveşte atent în stânga-dreapta dacă l-a vazut careva. Din aceeaşi poziţie, îşi verifică bicicleta, roţile, ghidonul să nu fi păţit ceva. Când dă să se ridice, scoate un „au!” din cauza genunchiului zgâriat şi sângeriu. Strânge din dinţi, se schimonoseşte, suflă de câteva ori peste rană. Se suie pe bicicletă, se uită cu jale de vreo două ori înspre genunchi, se mai schimonoseşte o dată în timp ce măreşte ritmul la pedalat, prinde viteză şi uită.
De la înălţimea bicicletei lui, mă observă întotdeauna primul când dau colţul să intru în curtea blocului. Mă depistează şi fără să se apropie cu bicicleta de mine pentru a micşora distanţa la care ne aflăm unul de altul, mă întâmpină: „Ce faci, Maria?”, „Unde ai fost, Maria?”, „Uite ce am făcut, Maria!”, „M-a lăsat tata în parc, Maria.”, „Azi am mâncat pentru prima dată căpşuni, Maria.”, „Îţi place ce tricou am, Maria?”. Pe când să-i dau răspunsul la prima întrebare, el e deja departe pe bicicleta lui, pedalând în neştire. Nu l-ar preocupa prea mult ce-aş avea de spus, omuleţul face doar conversaţie ca-ntre vecini, din mers, de pe bicicleta lui albastră, cu un strop de roşu şi galben pe ea.
Vecina de la patru e în a treia. De puţini ani stă la mine în bloc, despărţindu-ne jumătatea de metru dintre uşi. E brunetă, piele mai închisă, cu părul până la umeri, lins, strâns sub o cordeluţă, cu ochi mici, albaştri conturaţi de sprâncene negre, stufoase. La prima noastră întâlnire pe scări, i-am făcut loc să treacă crezând că e în vizită la cineva sau că se grăbeşte. Dar ea s-a oprit în dreptul meu pe trepţi şi după un „salut!” rostit privindu-mă în ochi, a urmat: „Cum de cheamă? Pe mine Nati. Şi tu stai la patru? Şi noi, acum ne-am mutat. Pa.” şi o uşă ce s-a închis în faţa mea.
Din ceata de fetişcane din faţa blocului, strânse pe pătură şi jucându-se de-a mama şi de-a tata, Nati e singura care salută întotdeauna. Ştiu că e la fel de concentrată la joc ca şi celelalte fete, dar nu-şi pierde din concentrare şi răspunde când trece vreun vecin pe lângă ele şi întreabă: „Ce fac, fetele?” Când vin de la serviciu cu bicicleta şi vreau să intru cu ea în casa scării ca să o leg, Nati se ridică de pe pătură, de la de-a mama şi de-a tata şi-mi ţine uşa de metal a blocului până intru. Fără să-i fi spus ceva, fără să o fi rugat vreodată. Când i-am spus că mă descurc, că nu vreau să o deranjez şi să-i întrerup rolul din de-a mama şi de-a tata, am primit un „nu mă deranjează.”
În Ziua în care m-am apucat de lătrat, nu eram în cea mai bună dispoziţie. Nu-mi amintesc cum am pedalat de la şantier până acasă. Dar îmi amintesc că la intrarea în bloc, când m-am dat jos de pe bicicletă, doi ochi mici, albaştri m-au privit, două braţe subţiri s-au deschis înspre mine şi vocea aferentă lor a spus: „Hai, aici!” Am refuzat. Cele două braţe au prins uşa de metal deschizând-o şi înainte să apuc să împing bicicleta înăuntru, s-au deschis din nou în faţa mea: „Nu te las să intri, până nu vii aici.” Nu am mai refuzat. Între două braţe mici şi închise la culoare, lumea mea mică, nervoasă, cu un surplus de gânduri, iluzii şi obsesii şi-a primit remediul: speranţa.