Cu o sacoşă în mână, galbenă pe laturi, albastră pe buzunare, moştenită de la mătuşa Rodica şi în care erau frumos aranjate câteva haine, un borcan cu zacuscă şi o caserolă cu şniţele şi chiftele, am luat trenul de 6.30 dimineaţa din Blaj, cu schimb în Copşa şi m-am prezentat în data de 1 octombrie, acum mai bine de 10 ani, la Sibiu, pentru prima zi de facultate. Bobocii ţineam câte o sacoşă în mână şi pe faţă, ni se putea citi un amestec de entuziasm, mândrie, confuzie şi frică. Studenţii din anii superiori şedeau pe trepte sau sprijineau zidurile holurilor, uitându-se unii amuzaţi, alţii ignorând cu desăvârşire spectacolul sacoşelor însoţitoare de boboci. Cei care şedeau pe treptele exterioare ale clădirii, înlocuiseră sacoşa din mână cu o ţigară pe care o duceau regulat la gură, trăgând cu nesaţ din ea.
Zarvă mare. În special în faţa uşii secretariatului pe care foarte puţini intrau şi mulţi o păzeau, aşteptându-şi rândul la coadă. Din puţinii ce intraseră pe uşă, majoritatea ieşise cu privirea plecată, scrâşnind din dinţi şi rostind câteva cuvinte pe care zgomotul de fundal le înghiţi imediat, lăsându-mi însă posibilitatea de-a le bănui. Puţini fură cei care uşuraţi, chiar voioşi ieşiră pe uşă fluturând două foi A4 cu ceva scris pe ele. Cu sacoşa în mână am intrat pe uşa mare, capitonată fonic. Am pus sacoşa jos şi am dat Bună ziua ridicând privirea din podea, făcând astfel contact cu trei perechi de ochi: două doamne secretare şi domnul administrator (după cum aveam să aflu în curând). „Pentru un loc în cămin..” „Numele, prenumele tatălui şi secţia la care ai intrat.” Cei doi ochi aparţinând vocii ce tocmai mi se adresase scrutau ecranul calculatorului. „Mda … Anul întâi, jurnalistică, printre primii. N-ai nici un loc repartizat. Ai făcut cerere? Păi, tu nu ştii că dacă vrei un loc în cămin trebuie să depui o cerere cu o lună înainte de începerea anului universitar? De unde eşti? Şi acum ce să-ţi fac?! Vorbeşte cu domnul administrator, poate te ajută el cumva.” Privirea mi se roti înspre dreapta unde domnul administrator sprijinit de tejgheaua biroului celeilalte doamne secretare, soarbe dintr-o cafea. Tace el. Tac şi eu. Eu cu privirea lăsată în jos, el cu privirea fixată pe sacoşa mea. În continuare, tace el, tac şi eu. Într-un final aud: „Îmi pare rău, dar n-ai făcut cerere, uită-te pe afară, pe la avizier că găseşti chirii.” Îmi iau sacoşa şi ies. Mă îndrept spre ieşire şi dau de avizier. Găsesc lista cu numele celor intraţi la jurnalistică anul întâi. După câteva citiri şi recitiri de nume de pe listă, în speranţa că poate găsesc vreunul ce-mi sună sau pare cunoscut, privirea mi se înceţoşează. Cei doi ochi ai meu sunt pe punctul de a fi inundaţi. Din spatele meu, o voce mă opreşte. „Eşti la jurnalistică, anul întâi? … Şi eu. De unde eşti? Blaj! Fain. Eu-s din Turda. Nici tu n-ai loc în cămin, aşa-i? M-am prins, după sacoşa ce-o târâi după tine. Eu-s Raluca S.” „Raluca S. … păi, tu ai intrat prima.” „Pentru aia, tot n-am loc în cămin. Cică n-am depus cerere … N-am bani de chirie. Tu? … Nici eu nu mă întorc acasă …” Stăm umăr lângă umăr, tăcute şi privim la lista cu nume din faţa noastră, de parcă răspunsul la problema cazării s-ar găsi printre ele. „Auzi, tu ai dat şi la Cluj? … Şi eu. Numai că eu am vrut să fiu cât mai departe de Turda … Ce-ar fi să ne scoatem diplomele şi ne ducem la Cluj? Poate ne mai primesc.” Intrăm cu noul plan de bătaie din nou la secretariat. Dintr-o singură răsuflare ca nu cumva careva să ne oprească sau să ne răzgândim, le facem cunoscut planul nostru, concretizat cu intenţia de a ne ridica diplomele de bac depuse şi de a ne muta la Cluj. Scaunele foşnesc, ochii se clintesc din calculator. Domnul administrator renunţă la sorbirea cănii de cafea şi faimoasele foi A4 cu contractul de cazare îşi fac apariţia. „Repartiţie cămin 7.”

Faimosul cămin 7 – cel ce aparţinea liceului Carol I şi îl avea administrator pe la fel de faimosul domn Oniga. Acel loc unde la ultimul etaj erau înghesuite 7 studente într-o cameră, la etajul de dedesupt erau cazaţi studenţii şi nefamiliştii, nişte tineri, muncitori necalificaţi de la diverse fabrici din Sibiu, iar la parter în timpul zilei se ţineau orele şcolare pentru copii de la un centru de plasament. Căminul 7 nu avea portar, nu avea nici geamuri la uşile de la intrare. Era locul perfect în care să te fereşti de controale, de verificări pentru viza de flotant, de jandarmi. Oricum, singurii care veneau în căminul 7 după ce apunea soarele erau împătimiţii jocurilor de cărţi pe bani în camerele studenţilor de la doi şi mini-interlopi în vizită la drăguţe, vizită pentru care celelalte şase colege de cameră ale drăguţei domnului mini-interlop, eliberau frumos teritoriul pentru orişicât timp avea nevoie „cavalerul”. Căminul 7 era locul unde apa caldă curgea la duşul de la parter numai între orele 8-10 prin nişte capete de ţevi, trei pe-o parte, trei pe alta, despărţite de un zid de beton, iar mâncarea se făcea o zi întreagă pe reşou.
Boot camp-ul din căminul 7 a durat pentru mine un an. Raluca s-a mutat imediat de acolo, cu prietenul ei împreună în căminul altui liceu, dincolo de calea ferată.
Cât despre cei patru ani de facultate de jurnalistică, deşi mi-au plăcut şi mi-am dat interesul, consider că şcoala cu toate cursurile la un loc nu au făcut pentru mine cât Festivalul de Jazz, Festivalul Astra si Festivalul de Teatru împreună. Cele trei au fost facultatea mea.