Americanii au expresia sweet tooth, în traducere liberă, un dinte care cere să rumege dulce tot timpul. Eu n-am un dinte, am 32 cu asemenea cerințe. De fapt, la ultima numărătoare, mai aveam 31, o măsea a cerut să fie scoasă din joc. Acum ceva ani, a fost victimă colaterală, când prin curtea liceului un obiect contondent, rotund, zbura prin aer și a aterizat pe lateralul obrazului meu, rupându-mi o bucată din coroana măselei. Cei trei colți rămași s-au șlefuit și s-au tocit în timp. Pe când am ajuns la un dentist, nu mai era nimic de salvat, doar de săpat și scos.
Nu-i duc dorul în mod expres. Rumeg mai mult pe dreapta, oricum. Mă sâcâie însă cerințele celorlalți 31 rămași. Încerc în fiecare vineri seara să devin un ierbivor, să nu cedez negocierilor cu teroriștii dulci, să nu fac praf efectul a 2xzumba pe săptămână + 1 bucată aerobic pe minge… Sictir! Pe unii îi conduce capul mic sau mare, pe alții sufletul mic sau mare, pe mine dinții mici, colțați, plombați, cu sau fără nerv, albi, cu o ușoară tentă gălbuie, plini de tartru și dorințe perverse ca prăjitură cu mere, brioșe înecate în cacao și cheesecake a la Maria cu blat din biscuiți. Din patru săptămâni ale lunii, una e sigur a lor. Atunci fac ce vor din mine, sunt la mila lor.
Din cauza lor nu gătesc, nu gătesc mai nimic în afară de dulce. Nu că n-aș ști, dar nu vreau și nu pot, nu mă lasă dinții. Dacă ajung acasă și n-am nimic de mâncare în frigider, chiar dacă creierul îmi spune că o ciorbă mi-ar liniști stomacul, ușura intestinul gros și m-ar unge pe suflet, dinții zic ”nehh!”. Așa că mai bine îngurgitez o felie de pită cu orice, o slănină cu o ceapă și-mi fac stomacul să tacă, ocupându-mă apoi să dau cezarului ce-i al cezarului: cacao, făină, ouă, miere, vanilie, lămâie, stafide, brânză de vacă, lapte…
Singurul care reușește să mă oblige să gătesc non-dulce e intestinul gros. Când își cere și el drepturile de mult ignorate, îi fierb câte o țelină, un dovlecel, un cartof, o ceapă, un morcov, un broccoli sau o conopidă, scurg, pisez, pun sare și piper, înmulțesc cu apa fiartă a legumelor sau smântână și licăi. Toată operațiunea o fac rapid, fără să stau pe gânduri, fără să suflu sau să miros. O fac dintr-un automatism, fiindcă trebuie făcut ca să mă pot apuca apoi de ”opera mea de artă”.
Când vine acel moment, sunt alta. Bucătăria trebuie să fie a mea, numai a mea. Nimeni nu intră, nu mă deranjează, nu răspund la interfon/telefon, nu merg la baie. Mai întâi, spăl orice vase care au rămas prin chiuvetă, șterg și le pun la loc. Curăț bine masa de lucru. Îmi scot ingredientele și le întind pe masă. Mă uit la ele, doar ca să verific dacă am tot ceea ce-mi cer dinții. Îmi iau șorțul verde pe care mi-l pun numai când îmi fac de cap prin bucătărie. Scot cântarul de bucătărie și măsor. Pun cantitățile necesare în recipiente mici, restul la loc. Îmi plac recipientele și vasele de gătit transparente. Pe masă rămâne doar ceea ce intră în compoziție. Mai verific o dată. Îmi organizez etapele astfel încât masa să fie liberă aproape tot timpul, iar vasele să nu se strângă niciodată în chiuvetă. Și îi dau bătaie!

O fi ritualul, o fi exactitatea și siguranța măsurătorilor, o fi șorțul verde, o fi ingredientele din recipientele mici, transparente, o fi culorile și mirosurile dulci, o fi produsul finit, o fi în mintea mea, dar când mă dau pe brazdă și ascult de dinți gătind dulce, sunt fericită.
Fericirea mea stă într-o prăjitură homemade și handmade, spre mulțumirea tuturor celor 31 de dinți ai mei.