Mă descurc binişor în limba lui Shakespeare, prinsă după ureche şi umoare datorită MTV ului din anii ’90 (a special thank you to Beavis & Butt-head), albumului Nirvana Nevermind ascultat pe repeat la un casetofon mai bătrân ca mine, PROtv ului cu serile de Seinfeld, lui Paul Romeo, voluntar Peace Corps, Maryland USA, aterizat în no man’s land Blaj, tocmai la şcoala mea şi teacher ului Bărbuleţ care s-a străduit să-mi explice rephrase urile şi formele verbelor, la ore duminica în timp ce unii mergeau la slujbă. Jizeez!
Am zece ani de germană făcuţi la şcoală cu cea mai bună profesoară de germană şi dirigintă pe care-o ştiu eu, doamna Hermine Şuteu. Plus un coleg simpatic de bancă, Romi Apolzan, care venea de la clasa germană şi prietena mea bună, Monica, venită la mine-n clasă tot de la secţia germană. Pro7, RTL şi Sat1 erau canalele pe fundalul cărora îmi făceam temele, visând cu ochii deschişi ziua când îmi voi permite câte un ou Kinder cu ciocolată şi jucărie în el la micul dejun, prânz şi cină. În ciuda premiselor de bun augur avute, nu-mi pot explica de ce n-am prins drag de limbă. În caz de urgenţă pe teritoriu german nu sunt capabilă să cer un pătrat de hârtie igienică în limba lui Goethe, apelând în continuare la frunze de brusture şi hârtia de la guma Orbit kids no sugar. Oh, mein Gott!
Acum şapte ani am descoperit butonând telecomanda că am o febleţe pentru oamenii sâsâiţi. Nimerisem pe tve. Nu înţelegeam multe: si, bien, senior… dar ascultându-i, starea mea de bună dispoziţie creştea indiscutabil. Odată învăţat numărul canalului, 25, nu era zi în care să nu râd singură prin casă încercând să repet ce spun doamnele de la ştirile tve. După revelaţia tve, când am mai nimerit cu telecomanda pe telenovele de pe Acasa tv, nu am mai apăsat cu nerv butonul pentru programul următor, ci am închis ochii şi am ascultat. Spaniola de acolo era mai lent vorbită, pentru a-ţi întipări bine, clar şi definitiv în minte că Fernando Jose no es tu hijo şi că iubirea vieţii lui Fernando Jose, Maria Mercedes este de fapt soră-sa. În lacrimi de râs şi hohote de penibil am început propria-mi telenovelă cu spaniola, pusă la încercare de slujba mea de la portughezi: eu nu vorbeam portugheza, ei nu prea vorbeau engleza, dar împreună o rupeam pe spaniolă. Mi-am dat examenul de spaniolă în periplurile prin Barcelona, două la număr când, întrebată de cât timp sunt în Spania, am grăit adevărul: ”de câteva ore… de-o zi… de 5.” Catalanii se arătau uimiţi, întrebând cum şi de unde am învăţat-o aşa bine. Telenovelas y tv espaniol. Să vezi nişte oameni în toată firea, mai mici decât tine la stat, bruneţi şi cu-o piele smeadă, râzând din tot sufletul de ce-ţi iese ţie pe gură când citeşti meniul sau harta, sau chinuindu-te să rosteşti perfect un cuvânt cu 5 s-uri în el, ştii că-L bucuri şi pe Dumnezeu.
Gusturile şi febleţurile mele lingvistice nu coincid cu ceea ce am învăţat în şcoală. De altfel nu deţin nici o diplomă care să-mi ateste cunoaşterea şi aprofundarea lor. Nici nu intenţionez să-mi fac rost de vreuna. Îmi dau cuvântul de onoare că mă descurc în spaniolă şi că ştiu engleza. Parol! Dau şi în scris. Dau şi referinţe, două: foştii colegi de muncă din Hyderabad, India şi BFF-ul meu canadian, Cameron, actualmente profesor, a cărui limbă maternă este…canadiana. Când îi cer ajutorul într-o problemă de lingvistică engleză, îmi face o deosebită plăcere să-l întreb „how do you spell/say that in your Canadian language?” Primesc un răspuns scris sau pronunţat perfect: „…mamaliga ta”.
În ciuda acestor abilităţi pe care de voie, de nevoie, dar cu plăcere mi le-am asumat, simt o invidie şi un nod în gât pentru cei care stăpânesc limbile străine, avându-le în buzunar. Nonşalanţa cu care jonglează printr-un furculison-atension, schmukle-buckle, potato-potata, scobitorio-ochelario, ţine pentru mine de domeniul fantasticului. Sau al patologiei.